În vremea aceea Iisus învăţa într-una din sinagogi sâmbăta. Şi, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta! Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi nu îl duce să îl adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Şi, zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârşite de Dânsul. Luca 13, 10-17
Binele trebuie săvârşit în orice vreme
Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVII-a după Rusalii, care ne prezintă vindecarea unei femei gârbove, are profunde înţelesuri duhovniceşti şi o legătură strânsă cu perioada de post în care ne aflăm, ca timp de pregătire pentru sărbătoarea mare şi sfântă a Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Femeia gârbovă, căutătoare a mântuirii
Această Evanghelie ne dezvăluie, în acelaşi timp, puterea lui Dumnezeu, arătată în Mântuitorul Iisus Hristos, ca putere a iubirii vindecătoare, şi virtuţile ascunse ale femeii gârbove, care de optsprezece ani era robită de o legătură nevăzută a Satanei, sub forma unei neputinţe trupeşti.
Evanghelia ne spune că, pe când se afla într-o sinagogă, Mântuitorul Iisus Hristos a văzut o femeie gârbovă, aplecată cu faţa spre pământ şi care suferea astfel de optsprezece ani. Ea nu putea să ridice privirea în sus, nici să vadă feţele oamenilor, nici albastrul cerului. Totuşi, această femeie, în pofida bolii şi a neputinţei ei, venea cu regularitate la sinagogă şi se ruga lui Dumnezeu, poate nu atât pentru vindecarea trupului său, cât pentru mântuirea sufletului său. Femeia gârbovă unea răbdarea bolii ei apăsătoare cu lucrarea rugăciunii ei stăruitoare.
Deci, văzând-o, Iisus Domnul, într-o zi de sâmbătă în sinagogă, a chemat-o la El şi i-a zis: “Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta!” (Luca 13, 12), apoi Şi-a pus mâinile Sale asupra ei, iar femeia îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, făţarnic şi plin de invidie, spunea celor prezenţi, fără să se adreseze direct lui Iisus, că şase zile sunt în care poate omul să lucreze, dar în ziua sâmbetei nu trebuie să se săvârşească nici o lucrare, nici chiar o vindecare de boală (cf. Luca 13, 14)
Mântuitorul Iisus Hristos, însă, văzând invidia şi făţărnicia mai-marelui sinagogii şi a celor care gândeau ca acesta, a răspuns: “Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi nu îl duce să îl adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?” (Luca 13, 15-16). Acest răspuns ferm al lui Iisus a ruşinat pe mai-marele sinagogii şi pe cei ce erau potrivnici lui Iisus. În final Evanghelia spune că “poporul întreg se bucura de faptele slăvite, săvârşite de El” (Luca 13, 17).
Hristos vindecă o femeie răbdătoare, chiar dacă nimeni n-a cerut vindecarea ei
Deşi scurtă ca întindere, această Evanghelie este totuşi foarte bogată în înţelesurile ei duhovniceşti. În primul rând, vedem că femeia era gârbovă de optsprezece ani şi nu putea să meargă firesc ca toţi oamenii.
Noi nu cunoaştem totdeauna care sunt cauzele spirituale ale bolilor trupeşti, dar vedem că Mântuitorul Iisus Hristos nu este nepăsător când oamenii suferă, ci El vindecă neputinţa şi alină suferinţa, vindecă boala dăruind oamenilor sănătate trupească şi sufletească, mai ales dacă ei au credinţă vie şi smerită.
De fapt, această femeie gârbovă, suferindă şi smerită, nu a cerut nimic de la Hristos Domnul, pentru că nu îndrăznea să-I ceară ceva. Ea purta crucea suferinţei sale în tăcere. Trupul ei era gârbov sau aplecat de boală, dar sufletul ei era drept, în stare de rugăciune. Nu cunoştea taina “legăturii ei nedezlegate”, adică nu cunoştea cauza neputinţei ei. Şi cu toate că nici ea şi nici altcineva nu a intervenit pe lângă Iisus, totuşi El, din multă milă sau compasiune faţă de această femeie suferindă, a vindecat-o în văzul tuturor celor adunaţi în sinagogă.
Vedem astfel cum Dumnezeu are iniţiativa vindecării omului chiar dacă omul nu mai aşteaptă sau nu mai cere în mod expres vindecarea sa. Deci, Dumnezeu, Cel ce cunoaşte viaţa şi suferinţa fiecăruia, dar şi credinţa, smerenia şi răbdarea fiecăruia, alege locul şi timpul când eliberează pe oameni de boală şi suferinţă.
Din această lucrare milostivă şi minunată a Mântuitorului Iisus Hristos înţelegem că Dumnezeu lucrează când doreşte El şi cum doreşte El, iar modul Lui de lucrare este unul pedagogic sau înţelept. Chiar dacă întârzie să răspundă la cererea omului, ori face altceva sau într-un mod diferit decât aşteptăm noi, Dumnezeu lucrează totdeauna pentru mântuirea oamenilor. Uneori, El nu răspunde când este chemat, iar alteori ne cheamă când nu ne aşteptăm. În orice caz, El iubeşte pe toţi oamenii, chiar dacă nu gândeşte ca toţi oamenii, ci dumnezeieşte, adică mai presus de gândirea omenească obişnuită.
Fiică a lui Avraam, fiică a credinţei
Mai observăm că vindecarea minunată se săvârşeşte de către Mântuitorul Iisus Hristos cu această femeie gârbovă nu doar pentru că Domnul cunoştea suferinţa ei îndelungată de optsprezece ani, ci şi pentru că El cunoştea şi credinţa ei puternică, smerenia ei profundă şi îndelunga ei răbdare. De aceea a numit-o “fiică a lui Avraam” şi a întrebat mustrând pe mai-marele sinagogii şi pe cei care gândeau ca el: “Aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?”(Luca 13, 16)
“Fiică a lui Avraam”, după tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, înseamnă femeie credincioasă şi împlinitoare a voii lui Dumnezeu, pentru că Avraam este socotit părintele credinţei, iar cine este fiu sau fiică a lui Avraam înseamnă că omul respectiv este fiu al credinţei, al unei credinţe trăite, încercate, verificate în timp, în necazurile şi greutăţile vieţii. Credinţa aceasta este statornică sau neclintită în orice situaţie, nu numai când oamenii primesc daruri de la Dumnezeu, ci şi când El îngăduie ca ei să treacă prin încercări. Aceasta este credinţa lui Avraam care a lăsat ţara sa de origine şi a mers spre o patrie necunoscută, ascultând de Dumnezeu, călătorind spre un loc necunoscut, ci doar făgăduit. Prin credinţă, vedea Avraam pe Dumnezeu Cel nevăzut şi pregusta ceea ce i-a fost promis ca binecuvântare.
Prin credinţă, deci, şi noi înaintăm spre ceva încă necunoscut nouă direct, dar promis sau făgăduit, şi anume spre Împărăţia cerurilor. În acest sens, conţinutul credinţei, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662), este Împărăţia cerurilor.
Ridicarea omului din gârbovirea sufletească, un început bun în viaţa lui
Prin credinţă puternică, prin evlavie, prin rugăciune smerită, prin osteneala venirii la sinagogă, această femeie păstra legătura vie cu Dumnezeu Cel nevăzut. Iar când Cel nevăzut S-a făcut văzut, adică Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om şi a venit printre oameni, atunci El, Iisus Hristos, a ridicat-o, a dezlegat-o din legăturile Satanei şi a îndreptat-o în starea de om sănătos care priveşte în faţă pe ceilalţi oameni şi vede lucrarea lui Dumnezeu în lume.
Vindecarea femeii gârbove ne descoperă înţelesul adânc al ridicării naturii umane păcătoase pe care Mântuitorul o dezleagă, o eliberează din robia demonilor şi a neputinţelor sufleteşti şi trupeşti.
Evanghelia acestei Duminici ne descoperă, aşadar, cât de mare este binecuvântarea de a ne întâlni cu Hristos, cu Dumnezeu-Omul, Care ne ridică sau ne îndreaptă când suntem prea aplecaţi spre cele pământeşti şi ne ajută să privim spre ţinta noastră finală, care nu este pământul sau mormântul, ci Împărăţia cerurilor şi iubirea preaslăvită a Sfintei Treimi.
Aşadar, vindecarea femeii gârbove, ca ridicare din apăsarea sau din aplecarea ei îndelungă, reprezintă, în mod tainic, şi lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos ca vindecare şi sfinţire a naturii umane pe care a asumat-o prin Întrupare sau înomenire. Atât Învierea Domnului, cât şi Înălţarea Sa la ceruri înseamnă în limba greacă a Noului Testament ridicare. Prin Învierea Sa din morţi, Mântuitorul ne ridică din moarte, iar prin Înălţarea Sa la cer ne ridică de pe pământ la ceruri, adică de la viaţa trecătoare sau biologică la viaţa cea netrecătoare, duhovnicească şi veşnică.
Trup gârbov, dar suflet drept
Din Evanghelia de astăzi mai învăţăm că femeia gârbovă avea multă credinţă şi smerenie, precum şi îndelungă răbdare, întrucât ea suferea fără să cârtească, fără să se revolte, fără să se plângă, fără să ceară mila cuiva. Trupul ei era gârbov, dar sufletul ei era drept. Trupul ei era plecat spre pământ, dar sufletul ei se înălţa adesea în rugăciune către Dumnezeu. În ziua în care Dumnezeu Fiul devenit Om din iubire pentru oameni a ridicat-o, a vindecat-o, ea a început să preamărească pe Dumnezeu. La virtuţile sale: credinţă puternică, smerenie profundă şi răbdare îndelungă se adaugă şi multa ei recunoştinţă ca preamărire a lui Dumnezeu. Îndată ce a simţit binefacerea vindecării, ea a preamărit pe Dumnezeu – Vindecătorul. Prin urmare, femeia gârbovă devine un mare dascăl pentru noi toţi. Ea este pentru noi o lumină mai ales în această perioadă a Postului Naşterii Domnului, ca timp de pregătire pentru primirea Mântuitorului Iisus Hristos în peştera inimii noastre, în intimitatea sufletului nostru, care, din cauza păcatelor, devine întunecos şi rece, dar se luminează şi se încălzeşte prin rugăciune, post şi milostenie, prin Spovedanie şi Împărtăşanie. Din acest motiv, trebuie să ne întărim credinţa, să cultivăm smerenia, să înmulţim rugăciunea, să ne întărim răbdarea în timpul încercărilor şi să facem milostenie. Să nu uităm să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că existăm, că suntem sănătoşi, că suntem iubiţi de Dumnezeu, chiar dacă trecem prin necazuri, boli şi ispite.
Îndemnul practic al Evangheliei de astăzi, mult folositor pentru postul Naşterii Domnului, este îndemnul la fapta milostivă. În acest sens, vedem că Mântuitorul Iisus Hristos săvârşeşte binele fără să fie rugat, fără să I se ceară. Femeia gârbovă nu a cerut nimic de la Iisus, ci El din proprie iniţiativă a chemat-o şi a vindecat-o. A chemat-o la El şi i-a spus: “Eşti dezlegată de neputinţa ta” (Luca 13, 12), a pus mâinile Sale asupra ei şi a vindecat-o. A unit cuvântul eliberator cu fapta milostivă.
Prin această lucrare, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă şi pe noi să nu aşteptăm ca să fim rugaţi sau solicitaţi stăruitor spre a face binele, ci dacă vedem că un om are nevoie de ajutorul nostru, să mergem spre el şi să-l ajutăm.
Să săvârşim binele şi în zilele de sărbătoare
Evanghelia de astăzi ne mai învaţă că Domnul Iisus Hristos a vindecat această femeie în zi de sărbătoare, adică în ziua sâmbetei. Prin urmare, observăm că şi în zi de sărbătoare putem şi trebuie să facem binele, să dăm o mână de ajutor, să îndreptăm un om care este căzut într-un fel sau altul, să-l consolăm cu un sfat bun, cu un cuvânt bun, cu o rugăciune pentru sănătatea şi mântuirea lui. Facerea de bine nu este oprită nici chiar în zilele de sărbătoare. Cu alte cuvinte, sărbătoarea nu este o scuză sau un obstacol spre a săvârşi binele pentru aproapele nostru. În această perioadă a Postului Naşterii Domnului, trebuie să vizităm şi să ajutăm bolnavii, bătrânii, săracii, oamenii necăjiţi şi singuri. Noi ne numim creştini pentru că purtăm numele lui Hristos şi suntem creştini cu adevărat dacă devenim milostivi. Când săvârşim multe fapte de milostenie, cei ce se bucură de ele preamăresc pe Hristos Domnul pentru bunătatea Lui care se arată lor prin oamenii binevoitori şi milostivi, trimişi de El ca să-i ajute.
Să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască bucuria ajutorului Său şi a săvârşirii faptelor bune, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!
