Vindecarea celor 10 leprosi

Viața parohiei Ianuarie 18, 2014

Sfântul Evanghelist Luca consemneaza în Evanghelia sa, printre alte minuni consemnate de catre el si o alta minune, prin care scoate în evidenta importanta RECUNOSTINTEI. Aceasta minune a avut loc: ,,…pe când Iisus mergea spre Ierusalim si trecea prin mijlocul Samariei si al Galileii” (LUCA 17,11). El a parcurs acel traseu, pe care evreii obisnuiti nu-l parcurgeau, considerându-i pe samarineni spurcati, tocmai ca sa-i întâlneasca pe nefericitii leprosi si sa-i vindece.

Rugaciunea leprosilor si vindecarea lor.

Nu sfârsise Mântuitorul partea de drum din ziua aceea, când: ,,întrând într-un sat, L-au întâmpinat zece barbati leprosi care au stat departe” (LUCA 17,12). Daca ar sti cineva ce îngrozitoare este lepra, chiar si atunci când numai un singur om sufera de ea, ar putea sa-si închipuie ce ,,spectacol grozav” de nefericire comuna ofera mai multi leprosi care stau în acelasi loc si îsi împartasesc necazurile reciproc. Aceasta priveliste trista a miscat inima plina de iubire a Domnului, atunci când i-a întâlnit pe cei 10 leprosi. Nu i-a fost sila sau greata de ei, n-a pus la îndoiala oboseala calatoriei ca sa amâne vindecarea lor pe ziua urmatoare, ci cu bunavointa si cu multa dragoste le-a ascultat glasurile lor jalnice si totodata rugatoare, caci, acesti leprosi stateau departe de drum, ca sa nu-i molipseasca pe trecatori, precum si cei pacatosi care se simt nevrednici sa se apropie Domnul Cel Preacurat si Sfânt; tot astfel leprosii stând departe, ca si vamesul din parabola, cer mila.

Cei zece leprosi ,,…si-au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învatatorule, miluieste-ne!” (LUCA 17,13). Desi erau exclusi de la orice comunicare cu oamenii sanatosi, cei zece leprosi se pare ca au auzit despre faima Învatatorului-Facator de minuni. Întrebarea pe care ei si-au pus-o a fost aceea ca: Unde pot ei, în calitatea lor de exclusi din societate, ca sa-L gaseasca? Nu trebuie sa uitam urmatorul lucru: când omul nu poate sa-L întâlneasca pe Dumnezeu, se grabeste Dumnezeu sa se întâlneasca cu omul. Un astfel de prilej pretios l-au avut atunci leprosii; de aceea, ei îsi înalta glasul rugator si trist si striga toti împreuna: ,,Iisuse, Învatatorule, miluieste-ne!” (LUCA 17,3).

Ce raspuns a dat Domnul la rugaciunea lor? Nu le spune: ,,Fiti curatiti”, precum i-a spus altui lepros, ci le spune: ,,Mergeti si aratati-va preotilor” (LUCA 17,4). Mântuitorul nu le spune hotarât ca se vor vindeca, ci îi trimite sa se arate preotilor, lucru pe care trebuia sa-l faca numai un lepros care fusese vindecat, conform LEVITIC 14. La aceasta porunca data de  Iisus leprosilor, acestia ar fi putut aduce urmatoarele obiectiuni:
- Ce sa le aratam preotilor? Lepra noastra?
- De ce nu ne vindeci prima data si apoi sa ne trimiti la preoti?

Totusi, aceasta porunca a Domnului avea doua motive importante. Primul motiv este acela ca El punea la încercare credinta si ascultarea leprosilor, caci, daca omul se îndoieste de poruncile si de fagaduintele Domnului, a iesit din sfera credintei si-L coboara pe Dumnezeu la nivelul omului, ale carui cuvinte nu sunt sigure, ci îndoielnice. Credinta din convingere si cu supunere, tocmai în asta consta: sa primim ceea ce nu vedem si sa avem deplina siguranta pentru un lucru, despre care chiar simturile noastre ne dau informatii contrare. Este de-ajuns ca acel lucru ni-l spune Dumnezeul adevarului, în adeveritatea Caruia trebuie sa avem mai multa încredere, decât avem în logica si în simturile noastre. De o astfel de credinta avem nevoie toti cei care ne numim crestini; credinta care dintr-odata, sa nu puna la îndoiala cuvintele Domnului, ci sa se supuna bucuros oricarei porunci date de El, dupa cum atât Domnul, cât si Sfântul Apostol Pavel ne învata:
-,,Daca tu poti crede, toate-i sunt cu putinta celui ce crede” (MARCU 9,23);
-,,Or, fara credinta nu-i cu putinta sa fim bineplacuti; fiindca cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie sa creada ca El exista si ca rasplatitor Se face celor ce-L cauta” (EVREI 11,6).

Acei zece leprosi aveau o astfel de credinta. De îndata ce au auzit porunca Mântuitorului, au plecat în oras la preoti, asa cum mergeau oamenii vindecati, ca sa primeasca certificatul de vindecare. Raspunsul Domnului la credinta lor a fost urmatorul: ,,Si a fost ca-n timp ce ei mergeau, s-au curatit” (LUCA 17,14). De aici reiese al doilea motiv pentru care Iisus i-a trimis sa se arate preotilor, a fost acela, ca peste veacuri sa stim ca nu avem voie sa stricam anumite legi si institutii întemeiate de Dumnezeu. Hristos stia ca preotii cei mai de seama ai Legii Vechi  Îl vor condamna la moarte si totusi El nu opreste, ci dimpotriva porunceste sa se respecte institutia preotiei Legii Vechi. El însusi nu o strica, ci o transfigureaza prin pogorârea Duhului Sfânt, dându-i putere sfintitoare. Preotul Legii Vechi constata lepra si vindecarea ei care se facea în mod minunat, caci medicina nu poate vindeca aceasta boala, iar Preotia Noii Legi are putere de a sterge prin Taina Spovedaniei lepra pacatului. Hristos nu-i îndeamna pe oamenii timpului Sau sa nu asculte de preoti, cum fac în zilele noastre falsii propovaduitori. Cei zece au plecat de la fata Mântuitorului leprosi si pe când au ajuns la preoti au fost sanatosi. Aceasta este minunea. La aceasta trebuie sa luam aminte caci minunea vindecarii celor 10 leprosi este rodul ascultarii lor fata de porunca Domnului nostru Iisus Hristos. Ei n-au putut sa faca decât atât: sa creada în cuvântul Domnului si sa se duca la preoti. Au facut asa si au primit marele dar al vindecarii prin minune. În orice împrejurare însa, daca omul îsi face, cu toata credinta si ascultarea datoria, în tot ceea ce depinde de propria lui putere, sa fie încredintat ca Dumnezeu va face restul, care este neasemanat mai înalt si mai important, decât partea facuta de om. Desigur, multi crestini doresc sa fie virtuosi si curati în privinta pacatului, slobozi de patimi, sfinti, dar oare ce fac cu credinta ceea ce depinde de puterile lor si ceea ce le porunceste Hristos în privinta aceasta? Oare evita pricinile pacatului? Se silesc sa se pocaiasca si sa mearga la preotii lor ca sa se marturiseasca si sa arate boala lor sufleteasca? Staruiesc cu rabdare în rugaciune? Daca fac asa ceva, sa fie încredintati ca o adevarata minune îi va transforma în crestini virtuosi, curati si sfinti. Iata ce înteles a avut porunca Domnului catre cei zece leprosi.

Recunostinta unuia si nerecunostinta celorlalti.

Pâna aici cei zece leprosi au avut un comportament demn de toata lauda. A sosit însa momentul sa se deosebeasca, nu numai în privinta obârsiei de neam, ci si în privinta dispozitiilor si a purtarii lor. Nenorocirea comuna i-a unit pe cei noua iudei cu samarineanul cel de alt neam (despre neamul samarinenilor am vazut mai înainte în ce relatie erau cu iudeii) si a înlaturat deosebirile etnice. Cei noua iudei au dat frâu liber trufiei lor firesti sa stinga sentimentul de recunostinta fata de o asa mare binefacere savârsita de Dumnezeul întrupat, sa diminueze drastic credinta pe care au aratat-o la început, ,,Iar unul din ei, vazând ca s-a vindecat, s-a întors slavindu-L cu glas mare pe Dumnezeu. Si a cazut la picioarele Lui, cu fata la pamânt, multumindu-I. Si acela era samarinean” (LUCA 17,15-16). În purtarea acestui lepros vedem chipul acelei virtuti nobile si frumoase, care se numeste RECUNOSTINTA. Cel recunoscator are o pornire de nestapânit sa arate Binefacatorului sau recunostinta. El nu poate s-o tina ascunsa, ci este mânat de puterea lui launtrica sa si-o marturiseasca public. Si fiindca nici o binefacere nu este atât de mare ca binefacerea facuta noua de catre Dumnezeu, nici un binefacator nu ne da noua atâtea daruri câte ne da Dumnezeu, de aceea adevaratii crestini sunt si recunoscatori. Mai presus de orice altceva, ei vorbesc peste tot si în tot timpul de binefacerile lui Dumnezeu, slavind numele Sau, iar Dumnezeu, fiindca recunostinta este o smerenie adaptata la binefacere, da celor recunoscatori daruri de o noblete si mai mare.

Dupa recunostinta prea frumoasa si nobila pe care a manifestat-o atunci, cu multa voiciune, samarineanul, Sfântul Evanghelist Luca ne cheama sa vedem NERECUNOSTINTA cea uscata si urâta si nemultumirea de care au dat dovada cei noua leprosi vindecati, iudei. Acestia, nu numai ca nu s-au întors sa-I multumeasca lui Hristos când au simtit ca s-au vindecat, dar n-au facut-o nici dupa ce s-au aratat preotilor.

Cei noua leprosi, cu voci tari si cu aceeasi caldura ca si samarineanul, roaga pe Domnul sa-i miluiasca, cu aceeasi credinta în cuvântul Domnului alearga la preot, dar de îndata ce si-au vazut rugaciunea îndeplinita, de îndata ce li s-a stins flacara durerii din inima lor, li s-a racit si credinta si recunostinta s-a stins. Pe când trupurile lor se vindecau de boala leprei, sufletele lor se îmbolnaveau de pacatul nerecunostintei, de aceea ei s-au curatit numai de lepra trupului, dar n-au primit mângâierea sufletului, precum a primit samarineanul cel recunoscator.

Mai mult decât atât cine stie daca cei noua iudei nu s-au întors chiar împotriva Binefacatorului lor?, caci stramosii aveau un proverb: ,,Dupa nerecunostinta vine neaparat nerusinarea”. Cel nerecunoscator, ca sa-si linisteasca constiinta care îl atentioneaza ca el este dator lui Dumnezeu, vrea sa se convinga pe sine si pe altii, ca toate binefacerile lui Dumnezeu sunt evenimente firesti sau întâmplatoare. Aerul, lumina, sanatatea si celelalte bunatati materiale pe care ni le da Dumnezeu, pentru cel nemutumitor si nerecunoscator sunt toate lucruri firesti. Capacitatea, succesele, situatiile înalte, ocaziile de câstig, toate sunt rezultatele activitatilor proprii si nicidecum nu sunt daruri care vin de sus.

Iata cum descopera Dumnezeu nerecunostinta: ,,Si raspunzând Iisus, a zis: Oare nu zece s-au curatit? Cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se întoarca sa-I dea slava lui Dumnezeu decât numai acesta, care e de alt neam?” (LUCA 17,17-18). Cu alte cuvinte, Mântuitorul a vindecat deodata zece bolnavi, care erau rosi de o boala nemiloasa si totodata incurabila. Acum îsi exprima nedumerirea în ceea ce priveste nerecunostinta celor noua. Domnul însa, nu uita sa-l rasplateasca pe samarinean pentru recunostinta, zicându-i: ,,Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mântuit” (LUCA 17,19). Acesta a primit daruri îndoite de la Hristos:
- vindecarea de acea boala grea a leprei;
- mântuirea sufletului.

Din aceasta pericopa evanghelica, reiese ca avem datoria morala sa ne aratam recunoscatori, – înainte de toate – fata de Dumnezeu, Caruia îi datoram marele dar al vietii, sanatatea si mintea si Care Se îngrijeste de noi, ne ofera neîncetat darurile Sale cele bogate si revarsa peste noi atâtea daruri, dupa cum zice Psalmistul: ,,Ce oare Îi voi da Eu Domnului pentru toate câte El mi-a dat?” (PSALM 115,3). Recunostinta fata de Creatorul si Proniatorul nostru ne-o putem exprima, pe de-o parte, prin rugaciuni de multumire – si acest lucru se face mai ales prin participarea la SFÂNTA LITURGHIE, care, în fond, este o slujba de recunostinta a Bisericii si a credinciosilor pentru marele dar al jertfei celei fara de sânge care se savârseste pentru noi. Toate zilele vietii noastre, victoriile, clipele de fericire, bucuriile duhovnicesti sa le însotim de câte o rugaciune de multumire catre Dumnezeu – în general si de participarea noastra cât mai activ la Sfânta Liturghie – în mod special, deoarece aceasta este cea mai înalta slujba de multumire pe care noi o aducem lui Dumnezeu.

Sa scoatem din sufletul nostru nemultumirea cea urâta, rusinoasa si egoista. Din nefericire omul cel egoist are din fire înclinare spre nerecunostinta si adesea se poarta cu oamenii ca acei copii nerecunoscatori si rau crescuti, care au tot ce le trebuie, dar se supara foarte tare când parintii lor le refuza un fleac oarecare. Omul egoist este atât de nerecunoscator, încât se codeste sa se arate crestin, sa-si îndeplineasca unele datorii cu evlavie, sa mearga la Biserica pentru a-I multumi Marelui Binefacator, Care Si-a jertfit viata pentru noi! Desi este crestin botezat, ajunge chiar sa ia în râs cuvintele si faptele Domnului si sa batjocoreasca Biserica Lui cea Sfânta. Sa alungam din sufletele noastre orice urma de necredinta si nerecunostinta fata de Dumnezeu si sa ne împodobim sufletele cu bunatate..