Evanghelia de astăzi ne prezintă o scenă înfricoşătoare în care Domnul nostru Iisus Hristos vindecă un om posedat de diavol. Acest om, care locuia în ţinutul numit al Gherghesenilor, era îndrăcit şi se încuibaseră în el o legiune de demoni, fapt pentru care el ajunsese să trăiască departe de comunitate şi locuia printre morminte. Până atunci nimeni nu putea să-l liniştească ori să-l ţină legat pentru că devenise foarte brutal şi de aceea mulţi evitau să meargă pe acel drumul. Oricine îl vedea pe acel om se temea pentru că era înfricoşător atât la vedere cât şi prin comportament. Urâţenia diavolilor se exterioriza în afară pe chipul acelui om şi în felul acesta el inspira frică pentru orice trecător. Ce se întâmplă la un moment dat? La vederea Mântuitorului demonii îl scot pe om din groapă unde stătea şi încep să strige: ,,Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!?”(Luca 8, 28). Trebuie să amintesc aici că în acel om intraseră, ne spune Sfântul Apostol Luca o sută de diavoli, legiune, după cum singur mărturiseşte, dar vorbea probabil căpetenia lor. De aceea se înţelege că deşi erau mulţi vorbea cu Mântuitorul ca şi cum ar fi unul singur. Demonii recunosc în persoana lui Iisus că El este Fiul lui Dumnezeu. Ei ,,se roagă” de Iisus să nu îi chinuiască de unde şi teama de chinuri. Diavolii nu se pot ruga dar aici ei îl rugau în sensul propriu pe Hristos să nu îi chinuiască. Cum? Să fie alungaţi cu putere dumnezeiască în altă parte. Puterea lui Iisus se baza pe dragoste şi pe atotputernicie. El a venit în lume din iubire şi S-a sacrificat pe sine însuşi tot din iubire faţă de om. Dacă Fiul lui Dumnezeu iubeşte şi îşi pune viaţa pentru oamnei şi pentru lume diavolii nu pot iubi şi nu a iubit niciodată pe om. El ,,umblă ca un leu căutând pe cine să înghită”(I Petru 5, 8) dorind pierzarea omului. Poate de aceea el, diavolul, prin toate mijloacele îl ispiteşte pe om pentru a nu se mântui. Se poate observa şi în evanghelia de astăzi că omul posedat de diavoli nu iubea şi nici nu putea să iubească pe ceilalţi.
Sfântul Isaac Sirul spunea odinioară că diavolii se chinuiesc pentru că urăsc. Omul care nu iubeşte este chinuit şi neliniştit este tulburat şi agitat. Şi spunea Sfântul Isaac Sirul că ,,cei chinuiţi în gheena vor fi biciuiţi (chinuiţi) de focul iubirii”. Cei care nu iubesc nu poartă în ei chipul lui Dumnezeu îndumnezeit şi nici nu au ajuns la asemănarea cu El. La un moment dat ei vor avea mustrarea conştiinţei că nu au iubit şi că nu au făcut fapte bune faţă de aproapele care la rândul lor sunt tot un produs al iubirii. Diavolul nu poate iubi, nu îl preamăreşte pe Dumnezeu, şi nu se poate smeri; el nu se supune voii lui Dumnezeu. Aceste lucruri sunt proprii îngerilor şi toate se bazează pe iubire. Ca să poată să se asemene lui Dumnezeu omul trebuie să-şi însuşească iubirea. El este chemat la iubire. Prin iubire el luptă împotriva diavolului şi face lucruri bineplăcute lui Dumnezeu şi oamenilor. Prin iubire omul câştigă Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea acelaşi Isaac Sirul ne spune că ,, Cel ce se hrăneşte cu iubirea, se hrăneşte cu viaţa veşnică a lui Dumnezeu”.
Diavolii din pericopa evanghelică de astăzi nu puteau suporta iubirea lui Dumnezeu. Considerau iubirea un chin. Mai târziu aceeaşi diavoli îi vor ispiti pe oameni iar aceştia îl vor osândi pe Mântuitorul şi-l vor omorâ. Vedem că pe tot parcursul vieţii pământeşti Hristos învaţă şi face totul prin iubire de aceea diavolii caută să răstoarne totul şi din ură să-i răzvrătească pe oameni împotriva Lui. Această dragoste a lui Dumnezeu era considerată deci chin pentru diavol. De aceea Dostoievski ţinea să ne amintească că ,,Iadul e durerea celor ce nu pot iubi” pentru că cel ce nu iubeşte creează ură în jur şi degradează fiinţa umană. Aceştia răspândesc frică şi dezbină. Aş putea spune că cei ce nu iubesc sunt asemănaţi în evanghelia de astăzi cu unii care devin izolaţi de comunitate sau de societate, sunt morţi faţă de lume şi urăsc lumea. Poate tocmai de aceea lipsa iubirii este uneori asemănată cu starea iadului pentru că ,,Iadul este crimă împotriva iubirii” după cum ţinea să precizeze foarte bine Eugen Ionescu.
În evanghelie Sfântul Apostol Luca ţine să precizeze că de îndată ce au fost scoşi din om diavolii au intrat într-o turmă de porci iar aceasta s-a aruncat în mare. Porcii preînchipuie starea celui lacom, care se îmbuibează cu patimi şi păcate de tot felul, care îl depărtează pe om de Dumnezeu. Ori depărtarea de Dumnezeu face ca iubirea să se răcească şi mai devreme sau mai târziu celui care îi lipseşte iubirea va simţi şi lipsa de Dumnezeu. Marea prefigurează lumea aceasta iar cei ce trăiesc întru totul după duhul ei vor simţi mai uşor ispita diavolului şi lucrarea lui.
În Noul Testament se mai vorbeşte de frica diavolului de a nu fi chinuit de către Fiul lui Dumnezeu şi de fiecare dată diavolilor le este teamă de chinuri adică de iubire, de iubirea lui Dumnezeu. Cei care iubesc arată că sunt cu adevărat fii ai lui Dumnezeu. Iubirea este defapt proprie creştinismului iar creştinismul se bazează pe iubire. El nu poate exista fără iubire şi cel ce se declară creştin trebuie să iubească mai întâi pe Dumnezeu, apoi pe semeni dar şi lumea înconjurătoare. Şi toate acestea ca să fim fii ai Celui PreaÎnalt.
