În vremea aceea s-a dus Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună cu Dânsul mergeau mulţi ucenici ai Lui şi popor mult. Iar când s-au apropiat de poarta oraşului, iată scoteau un mort, singurul fecior al maicii sale, şi era ea văduvă; iar din oraş popor mult era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: nu mai plânge. Atunci, apropiindu-se, s-a atins de cosciug, iar cei care-l duceau au stat şi El a zis: tânărule, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusse mort s-a sculat în sus şi a început să vorbească. Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: un prooroc mare s-a ridicat între noi, şi: Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
Sfânta Biserică ne pune astăzi înainte o întâmplare dintre cele mai… ortodoxe. Şi spun ortodoxe pentru că gândirea ortodoxă întotdeauna a fost paradoxală şi antinomica. Hristos întotdeauna ne-a pus în încurcătură, întotdeauna a pus înaintea noastră două lucruri contrarii care nu-şi găseau rezolvarea niciodată în mintea noastră omenească, dar care îşi găseau mereu rezolvarea în iubirea Lui.
Ne vorbeşte Evanghelia de astăzi în primul rând despre lacrimi, spunând că Mântuitorul împreună cu ucenicii săi, intrând într-un oraş numit Nain, a văzut mulţime mare de oameni, un convoi mortuar, deoarece murise un tânăr, unicul fiu al unei femei văduve. Şi era mulţime mare de popor, deoarece durerea era la fel de mare. Durerea şi lacrimile îi scoseseră pe acei oameni, îi adunaseră pe acei oameni împreună.
Lacrimile, aşa cum spune Sf. Grigorie de Nyssa, sunt ca sângele care curge din rănile sufletului. E greu să faci faţă unor astfel de lacrimi, unui astfel de sânge. În faţa acestor răni sufleteşti e greu să rămâi împietrit. Însuşi Dumnezeu este foarte sensibil la lacrimi. De aceea Sf. Prooroc Isaia grăia în timpul Vechiului Testament aceste cuvinte către popor şi către preoţi: „Mângâiaţi pe poporul meu, mângâiaţi”.
O femeie văduvă îşi ducea la groapa unicul său fiu. E grea crucea aceasta a văduviei. Mari sunt în înaintea lui Dumnezeu văduvele care-şi duc în curăţie văduvia lor, viaţa lor. E foarte grea crucea aceasta, să fii orfană de o viaţă, să mergi singur pe drumul pe care până nu demult ai mers împreună cu cealaltă parte, cu viaţa cealaltă a ta, şi la această durere, la această greutate se adăugase şi pierdere unicului fiu, sprijinul bătrâneţilor cum spunem noi. Este deci lesne de înţeles durerea nu numai a acestei văduve ci şi a celorlalţi. Este lesne de înţeles ceea ce adunase acolo atâta mulţime de oameni. Şi atunci Hristos s-a apropiat, s-a atins de sicriu şi atunci oamenii s-au oprit, convoiul s-a oprit în loc. Şi El a spus: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”.
Această înviere a făcut o foarte mare impresie asupra celor din jur şi asupra celor de după ei, o foarte mare impresie, de ce? Pentru că Dumnezeu a venit într-un moment în care nădejde nu mai era. Văduva plângea moartea fiului ei. Ea nu ştia de înviere şi chiar dacă ar fi ştiut, tot ar fi plâns, pentru că durerea era prea mare. Şi durerea aceasta nu era nicidecum compensată de vreo nădejde. Ce-ar fi putut ea să nădăjduiască? În întoarcerea fiului ei? Peste putinţă, nici nu îndrăznea să ceară aşa ceva. Ce cereau cei din jurul ei? Pentru ce plângeau cei din jurul ei? Pentru ce se tânguiau? Ce sperau ei să facă prin aceste tânguiri? O alinau cu ceva pe văduvă? Puteau să-i întoarcă fiul? Nu. Era o tânguire de compătimire, de împreună-suferinţă, care însă, după cum am spus, era totuşi prea mare datorită lipsei nădejdii. Dar Dumnezeu iată că i-a depăşit aşteptările. Dumnezeu când dăruieşte, copleşeşte. Ea nu s-a aşteptat ca fiul ei să se întoarcă, dar s-a întors.
Însă nu prin asta Dumnezeu a copleşit-o şi pe ea, şi pe cei din jur. Pentru că învierea aceasta nu a fost acea înviere de care vom avea toţi parte, acea înviere pe care o numim învierea cea de obşte. Aceasta a fost o întoarcere din morţi, nu o biruinţă asupra morţii. N-a fost o biruinţă asupra morţii, însă a fost o depăşire a ei. A fost o ridicare deasupra suferinţei, a făcut ca suferinţa să aibă sens. Prin ce a copleşit Hristos? Prin învierea nu a trupului, ci prin învierea sufletului. Cum a făcut aceasta înviere? Redându-i nădejdea. Nădejdea că nu eşti singur, nădejdea că cineva te ocroteşte, nădejdea că cineva este sensibil la durerea şi la suferinţa ta.
Am văzut cu totii cum arată un om deznădăjduit. Şi fiecare dintre noi a gustat mai mult sau mai puţin din această deznădejde, din această moarte. Moarte care se insinuează nu în trupul, ci în sufletul nostru.
Trei învieri din morţi a săvârşit Hristos pe pământ. Trei învieri săvârşite la diferite vârste ale celor înviaţi. Trei învieri săvârşite la diferite stadii ale morţii. Învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii, care era un copil; învierea fiului văduvei din Nain, de astăzi, care era adolescent şi învierea lui Lazăr, care era matur. Trei vârste diferite. Şi trei stadii diferite ale morţii: fiica lui Iair de-abia ce murise, fiul văduvei din Nain murise deja de câteva zile, că iată, îl duceau să-l îngroape şi Lazăr după a patra zi de la înmormântarea sa. De ce aşa, şi ce ne arată nouă Hristos prin asta? Trei vârste diferite arată că Hristos se îngrijeşte cu cea mai mare atenţie de noi, că ne poartă de grijă, ne ocroteşte şi ne izbăveşte indiferent de vârsta trupească sau duhovnicească pe care o avem. Trei stadii diferite ale morţii, trei stadii de pătrundere, adică, a stricăciunii în noi, arătând prin asta că indiferent de cât de mult a pătruns stricăciunea, a pătruns moartea în sufletul nostru, Dumnezeu poate oricând să ne învie. Dumnezeu poate oricând nu numai să ne ridice de unde am căzut, ci să ne pună încă pe înălţimi şi mai mari decât am fost. Aceste învieri sunt cum am zis mai înainte, întoarcere din morţi, nu este învierea cea de obşte. Aceste învieri prefigurează doar, învierea cea de obşte. Ele nu biruiesc moartea desăvârşit. Ele nu reuşesc să alunge suferinţa.
De atunci şi până acum suferinţa lucrează în lume; de atunci şi până acum mor copii, tineri; de atunci şi până acum rămân femei văduve de tinere; de atunci şi până acum rămân copii orfani; de atunci şi până acum moartea secera fără să aleagă. Până la învierea cea de obşte suferinţa rămâne în lume. Aceste învieri nu au înlăturat suferinţa, ci, repet, i-au dat un sens. S-ar putea spune că nu este niciun leac împotriva suferinţei. Este totuşi unul: nădejdea. Ea nu biruieşte moartea, însă o face neputincioasă.
Nădejdea este cea care ne pune pe drumul învierii. Aceste învieri aduc nădejde, aceste învieri ne pun pe drumul către adevărata înviere. Nu trebuie să ne speriem, să fugim, să ne temem de suferinţă. Nu spune Sf. Apostol Pavel să nu ne temem de suferinţă? Ci mai vârtos să ne lăudăm în ea, căci spune el că suferinţa aduce răbdare, răbdarea aduce încercare şi încercarea aduce nădejde. Şi nădejdea, spune el mai departe, nu ruşinează. De ce nu ruşinează? Spune tot Sf. Pavel mai departe: căci iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noarte prin Duhul cel Sfânt dăruit nouă. Nădejdea deci, are nevoie ca să nu ruşineze, ca să rămână şi să crească în noi, are nevoie de dovezi ale iubirii lui Dumnezeu. Are nevoie de astfel de dovezi, nădejdea. Şi pentru a întări aceasta nădejde Hristos a făcut aceste minuni, Hristos a făcut aceste învieri pentru că sufletul nostru să nu piară ci să ajungă la înviere. Hristos ştie că fără nădejde noi nu putem nici măcar rămâne pe drumul Învierii, darămite să ajungem la ea, ştie că ne pierdem pe drum, ştie că, singură, nădejdea este cea care ne ţine viaţa şi viaţa adevărată în noi. El atunci parcă ne spune: Copiii mei, pentru ce umblaţi trişti şi pentru ce alergaţi parcă temându-vă ca nu cumva să pierdeţi dragostea Mea? Dar aceasta este deja a voastră. Tatăl atât de mult v-a iubit încât M-a trimis pe Mine la voi, M-a trimis pe Mine să iau toată deznădejdea voastră odată pentru totdeauna.
Nu trebuie să căutăm să ne silim să câştigăm iubirea lui Dumnezeu [pentru noi]. Iubirea aceasta este un bun deja câştigat, şi câştigat şi plătit odată pentru totdeauna cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Şi vă spun acum un secret şi păcat că este secret: noi nu trebuie să ajungem la dragostea lui Dumnezeu, noi de acolo trebuie să pornim, pe ea trebuie să clădim, pe această dragoste, pe această iubire a lui Dumnezeu [pentru noi] trebuie să ne întărim credinţa şi iubirea. De la această iubire pornind, noi trebuie să ajungem la El.
Ce trebuie noi să facem este să-I mulţumim Lui cu vrednicie. Să facem în aşa fel încât viaţa şi moartea lui Hristos să nu fi fost în zadar. Să-I mulţumim cu vrednicie. Dar mai ales, mai ales să îndrăznim. Să îndrăznim să-I cerem ca Unuia care ne iubeşte mai presus de orice şi să nu încetăm să nădăjduim.
Aţi văzut rugăciunea unei mame. Mult poate rugăciunea unei mame. Plânsul ei a atras de îndată mângâierea şi vindecarea din partea lui Dumnezeu. Plânsul unei mame. De aceea nici n-am să închei fără ca să vă spun un lucru legat de aceasta, ca să subliniez cele spuse mai înainte. Am spus că trebuie să pornim de la dragostea lui Dumnezeu [pentru noi] şi bazându-ne pe această iubire, să nădăjduim. Întâmplarea de azi acest lucru ne arată. Dumnezeu ne învaţă nădejdea mai presus de nădejde. Iubirea şi nădejdea se sprijină pe credinţă.
Toate aceste trei virtuţi numite virtuţi teologale: credinţă, nădejdea şi dragostea, ne sunt mult mai la îndemână decât credem. Şi cum? Prin harul Maicii Domnului. Ea este întruchiparea tuturor virtuţilor la un loc. Ea este dovada cea mai puternică, cea mai grăitoare a iubirii lui Dumnezeu pt noi. Ea este nădejdea noastră cea mai tare căci ea ne stă cel mai aproape. Mult poate rugăciunea Maicii si cu ale ei sfinte şi preaputernice rugăciuni să facă Domnul milă cu noi, şi dacă am alunecat cumva pe drumul morţii să auzim şi noi prin harul Maicii Domnului aceste cuvinte: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”.
