Duminica a 18-a după praznicul Rusaliilor, ne aminteşte de o altă întâmplare minunată din timpul activităţii Mântuitorului pe acest pământ, una plină de multe învăţăminte folositoare. Nimic din ceea ce a făcut sau a spus Domnul nostru Iisus Hristos nu a fost la întâmplare. Fiecare cuvânt sau gest sau înfăptuire a transmis un mesaj divin, o învăţătură dumnezeiască, o invitaţie la Împărăţia dumnezeiască.Pescuirea minunată a fost o întâmplare care s-a adresat în mod special Apostolilor, dar nu numai acestora. Iată cum relatează Sfântul Evanghelist Luca această întâmplare:
“Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde, Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El. “ (Luca 5,1-11).
O întâmplare simplă la prima vedere. Învăţătorul Iisus le vorbeşte mulţimilor, ca şi în alte dăţi, dar acum se urcă într-o corăbioară pescărească de pe malul Mării Galileii (sau Lacul Ghenizaret, cum mai era cunoscut), pentru a fi văzut mai bine de mulţimi. După ce şi-a terminat cuvântul, Domnul se adresează unuia dintre pescari, lui Simon, fiul lui Iona, care se ostenise toată noaptea să prindă peşte, dar nu izbutise nimic. Erau pescari, trăiau din pescuit, peştele le era hrană şi mijloc de subzistenţă. O pescuire ratată era motiv de tristeţe. Eforturilor zadarnice trebuia să le urmeze altele, până ce peştele ajungea în mreje. Probabil că Simon era mâhnit când Domnul i s-a adresat, cerându-i să mai arunce odată năvoadele la adânc. Deşi osteniseră în zadar şi nu mai credea că va putea izbuti ceva, Simon răspunde cu multă cuviinţă Domnului: „după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”. Ceea ce a urmat, e lesne de înţeles câtă uimire avea să stârnească tuturor celor prezenţi. Nu prinseseră niciodată atâta peşte! Mrejele erau gata să se rupă, corăbioarele gata să se scufunde de mulţimea peştilor. Simon a înţeles că Învăţătorul a făcut o minune cu dânsul. A înţeles că este Omul lui Dumnezeu! Dar a înţeles şi că el, un biet pescar, un om simplu, este nevrednic de atâta atenţie câtă primise ”Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Atâta smerenie la un om simplu. Dar şi la ceilalţi prieteni ai săi – Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, oameni care s-au înspăimântat de această pescuire minunată. Au simţit în Domnul o prezenţă divină. O putere cerească. Mântuitorul avea să spună ceva cu totul uimitor: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni!” Un cuvânt greu de înţeles, mai ales pentru nişte oameni simpli ca ei, nedeprişi cu subtilităţile cuvântului divin. Cu toate acestea, răspunsul la această chemare a fost unul fără echivoc: „au lăsat totul şi au mers după El”. L-au urmat fără să se mai îngrijoreze, aşa cum făcuseră pentru că nu prinseseră peşti în noaptea ce trecuse. L-au urmat imediat, din toată inima! Fără să se gândească la vreun câştig sau pagubă. Uitând de corăbiile lor, singurul avut… Au lăsat totul şi L-au urmat imediat. Pentru ca să fie pescari de oameni. Şi aveau să ajungă adevăraţi pescari de oameni! Apostolii Domnului, prietenii Lui, stâlpi ai Bisericii…
O Evanghelie a convertirii, acest text scripturistic. A urmării lui Hristos. Nu este singurul pasaj care tratează această temă. Şi cel din duminica trecută a atins această problemă existenţială a urmării lui Dumnezeu. Acesta şi este scopul lor: de a ne face să conştientizăm, să înţelegem că doar pentru aceasta trăim: spre a-L urma pe Dumnezeu, de a fi împreună cu El şi aici, pe pământ, şi mai ales dincolo, în Împărăţia cerească, în Raiul pe care omul l-a pierdut tocmai prin neascultare şi îndepărtare de Dumnezeu. Prin… ne-urmarea Lui! De ce oare i-a ales Domnul tocmai pe aceşti simpli pescari? Aceasta era întrebarea (una dintre întrebări!) care îi frământa pe mulţi dintre farisei, oameni corecţi de altfel, buni cunoscători ai Legii, ai Scripturii. Se considerau mai îndreptăţiţi să fi fost ei cei aleşi şi nu acei…ignoranţi de pescari! Să nu uitâm că un astfel de om, un tânăr bogat, desigur bine pregătit, un om de vază, L-a întrebat pe Iisus într-o zi: ce să facă pentru a moşteni viaţa de veci? O întrebare frumoasă, o întrebare inteligentă, care arăta cunoaşterea unor învăţături. Dar poate că era doar o întrebare de faţadă, pusă numai ca să se arate înaintea oamenilor şi nu izvorâtă din suflet, cu sinceritate. Mântuitorul a cunoscut imediat inima celui ce întrebase şi care erau lucrurile care contau cel mai mult pentru el. I-a răspuns în consecinţă, punându-L la o grea încercare, căreia nu a ştiut să-i răspundă la fel de frumos ca şi întrebarea ce-o pusese: „Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie” (Marcu 10,21). Pentru el au contat mai mult bogăţiile. A plecat mâhnit tocmai de lângă Acela care era singura şi adevărata bogăţie, singura care rămâne peste timp, peste moarte, în veşnicie. A preferat să se lipească de cele trecătoare, de cele neimportante. Simon şi prietenii săi au înţeles mai bine decât acela că e important să-L urmeze chiar atunci pe Domnul! Şi au lăsat tot. Nu au pierdut nimic, căci aveau să câştige tot Cerul! Domnul le-a cunoscut inima, de aceea i-a ales pe ei.
Aveau să mai meargă cu Domnul pe mare şi în alte dăţi. Iar El avea să-i salveze în multe rânduri de pericole, de furtuni, de încercări. Au înţeles că Domnul este şi Păstor bun şi cârmaci al corabiei, gata să-şi ducă prietenii la liman. Au înţeles că lângă El este bine, că lângă Domnul Iisus Hristos, orice încercare, greutate sau suferinţă este mai uşor de îndurat şi de trecut. El este mâna salvatoare, braţul care întăreşte, Cuvântul care îmbărbătează şi dragostea care mântuieşte. Ei, acei oameni atât de simpli, au înţeles asta! Şi L-au urmat! Iar Domnul şi-a respectat făgăduinţa şi i-a făcut pescari de oameni. I-a trimis din nou pe mare la pescuit, pe marea vieţii acesteia, în lumea aceasta asemenea unei mări învolburate, plină cu peşti de tot felul. I-a trimis să pescuiască oameni, să-i aducă la Domnul pe cei ce au auzit chemarea Sa mântuitoare. Au părăsit atunci micile lor corăbii, nişte biete bărci sărăcăcioase, dar au câştigat o corabie de nezdruncinat: corabia Bisericii! Al cărei conducător şi cârmaci este numai Domnul!
Mesajul acestui text evanghelic este atât de limpede, mai limpede decât apele mării în care Domnul a făcut minunea pescuirii minunate. Hristos ne cheamă la El! Ne cheamă în fiece clipă. Ne cheamă să-L urmăm necondiţionat, cu aceeaşi inimă bună ca şi acei pescari deveniţi Apostoli. Nu avem niciun motiv ca să nu-L urmăm. Orice scuză am încerca, am ajunge imediat asemeni tânărului bogat care I-a întors spatele Domnului, mergând după bogăţiile lui. Hristosne-a pescuit prin năvodul Botezului. Trebuie numai să râmânem în corabia Bisericii şi să-L urmăm spre limanul mântuirii noastre.
