La 6 august, creştinătatea prăznuieşte Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos. Slăvitul eveniment religios al Schimbării la Faţă a Domnului este unul dintre cele 12 praznice împărăteşti menţionate în calendarul creştin-ortodox. Sărbătoarea evocă un moment de seamă, petrecut în ultimul an de viaţă pământeană a Mântuitorului nostru, în ultima sa etapă de propovăduire.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului este numită în popor şi Obrejenia, Pobrejenia sau Probojeni. Denumirea Obrejenie provine din cuvântul slavon "obrejenie", semnificând o transformare, o schimbare. O altă denumire a sărbătorii - Probajanii-, tot de provenienţă slavonă (de la verbul popular „probazi)",are sensul de a ocărî sau a certa. În schimb, în limba greacă , denumirea sărbătorii Schimbării la Faţă a Domnului este Metamorphosis, cu înţelesul de Transfigurare. Doar Sfântul Antim Ivireanul este singurul care atribuie acestei sărbători o denumire deosebit de sugestivă: Dumnezeiasca Înfrumuseţare a lui Hristos.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului datează din secolul al IV-lea, iar evenimentul face referire la împărăteasa Elena care a zidit o biserică pe muntele Tabor.
Referitor la praznicul împărătesc al Schimbării la Faţă, comentatorii Evangheliei susţin că această sărbătoare a Domnului anticipează învierea lui Hristos, iar această înviere prefigurează şi propria noastră înviere.
Sărbătoarea împărătească a Schimbării la Faţă ne dovedeşte că Hrisos a fost, cu adevărat, fiul lui Dumnezeu.
Praznicul Schimbării la Faţă slăveşte urcuşul duhovnicesc, credinţa şi dragostea creştină, care ne ridică pe fiecare dintre noi din întunericul deşertăciunilor la lumina izbăvirii.
„Prin praznicul Schimbării la Faţă a Domului, Dumnezeu-Tatăl certifică în faţa Apostolilor prezenţi la acest eveniment, dumnezeirea Fiului Iisus Hristos: „Acesta este Fiul Meu Prea Iubit!". În acest praznic luminos al credinţei strămoşeşti, primim îndemnul să facem ascultare Fiului Iisus Hristos, cum spune Sfânta Evanghelie: „Pe Acesta să-L ascultaţi!"".
Semnificaţia teologică a sărbătorii
La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi: "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferaţi: Petru, Iacov şi Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia Cuvântului întrupat.
El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind înveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.
"Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimbă şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti - inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
"El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători" (Sfântul Ioan Damaschin). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi cunoaște schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).
"Precum soarele este pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele" (cf. Matei 13:43).
"Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină" (Sfântul Simeon Noul Teolog). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa "vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : "întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalmii 35:10).
În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară - alături de Domnul - Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost ridicat la ceruri fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.
Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi "neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus: Doamne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-şi apostolul de la aceasta dorinţă prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun şi un lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul: "Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El". Acest nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.
Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl văzură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi linişti. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.
Tradiţii pentru spor şi sănătate
În Postul Adormirii Maicii Domnului, pentru bucuria praznicului, Biserica acordă dezlegare la peşte.
Tradiţia spune că este bine ca sărbătoarea să fie trăită cu intensitate sporită prin rugăciuni pentru sănătatea şi pentru împlinirile familiei, prin pelerinaje la biserici şi la mănăstiri, care adăpostesc icoane făcătoare de minuni şi moaşte
Oamenii care se roagă în această zi să scape de o patimă (beţie, tutun etc) sigur că se vor vindeca.
În ziua praznicului, creştinii nu trebuie să se certe cu nimeni, mai ales cu rudele sau cu prietenii. Cine încalcă tradiţia va avea parte numai de supărări, până la viitoarea sărbătoare de Probejenie.
Gospodinele trebuie să întâmpine sărbătoarea cu evlavie şi prin fapte umanitare. De asemenea, femeile nu trebuie să spele rufe şi nici să arunce lături în curtea casei în ziua praznicului, iar curăţenia generală trebuie să se termine în ajunul sărbătorii.
Se spune că în gospodăria celei care încalcă, totuşi, tradiţia şi spală rufe, se vor adăposti mii de insecte:
Tot în acestă zi, tradiţia populară spune că este bine să evităm călătoriile, chiar şi cele pe distanţe scurte, căci s-ar putea să rătăcim drumul spre casă şi să ne mai întoarcem doar odată cu venirea berzelor.
În această zi se duc la biserică mere, pere, prune şi mai ales struguri. Recolta aceasta se numeşte „pârga" din struguri. Fructele se duc la biserică pentru a fi „citite", adică sfinţite , apoi se împart credincioşilor care participă la slujba praznicului.
De asemenea, în această zi se împart pachete cu fructe şi cu bucate de post, în memoria rudelor decedate. În tradiţia populară, boabele desprinse din ciorchini poartă numele de „Coliva de struguri"şi aceste ofrande se dăruiesc în memoria rudelor plecate în eternitate. Este bine să ducem astfele de ofrande la biserică; din moşi strămoşi, împlinirea acestei datini atrage sporul şi sănătatea în propria familie.
