Despre tămăduirea omului de toate bolile sufleteşti şi trupeşti ne vorbeşte astăzi Biserica, în această Duminică a şasea după Rusalii, punându-ne înainte minunea vindecării paraliticului (sau slăbănogului) din Capernaum. Minunea este descrisă nu numai de evanghelistul Matei, ci şi de ceilalţi doi evanghelişti, Marcu şi Luca, fiecare dintre ei venind cu detalii foarte importante.
Cu puţin timp înainte, Mântuitorul vindecase pe cei doi demonizaţi din Gadara. Şi pentru că gaderenii nu erau bucuroşi de minunea vindecării celor doi confraţi ai lor, cât mai ales erau supăraţi de pierderea porcilor, aceştia Îi cer Mântuitorului să plece din hotarele lor. Fapt pentru care Mântuitorul pleacă din ţinutul gadarenilor spre Capernaum, traversând Marea Galileii (sau Lacul Ghenizaretului). Ajuns în Capernaum, în timp ce Mântuitorul propovăduia cuvântul Său într-o casă, patru bărbaţi credincioşi, dar şi milostivi, aduc înaintea Mântuitorului, pe pat, un paralitic; starea paraliticului era atât de gravă, încât nu numai că nu putea veni singur la Hristos, ci trebuia să fie dus cât se poate de uşor, fără a fi zguduit prea tare - fapt pentru care este adus înaintea lui Hristos cu pat cu tot.
Mântuitorul, „văzând credinţa lor”, i-a zis paraliticului: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). „Patru bărbaţi se hotărăsc să aducă un bolnav fără scăpare la Hristos; nu-i un semn de credinţă? Să-l care cu greu, să se caţere pe acoperiş şi să desfacă grinzile ca să coboare pe bolnav până în faţa lui Hristos; nu-i o dovadă de mare credinţă? Gândiţi-vă numai, cât se primejduiau aceşti oameni şi ce caraghioşi se arătau în ochii vecinilor, prin asemenea purtare (aparent) nelalocul ei! Ce ruşinaţi ar fi rămas în ochii tuturor dacă, după atâta tevatură, ar fi avut să care înapoi pe bolnavul nevindecat! Şi atunci era, ca şi acum, teama de ridicol foarte mare, la fel şi frica de a da greş. Numai credinţa cu adevărat tare înfruntă ridicolul şi nereuşita, pentru că nu se îndoieşte de izbândă.”
Cât de importantă este credinţa unui om, în minunata vindecare a altei persoane, o întâlnim adeseori în Sfintele Evanghelii. De exemplu: Mântuitorul vindecă pe sluga sutaşului din Capernaum, nu pentru credinţa slugii bolnave, ci pentru credinţa cea mare a sutaşului (Matei 8, 5-13); vindecă pe fiica femeii cananeence, pentru credinţa mamei sale (Matei 9, 32); sau chiar învie pe cei morţi, nu pentru credinţa lor, ci pentru credinţa celor rămaşi - cum ar fi exemplul fariseului Iair, care, după ce află că fetiţa sa i-a murit, cere Mântuitorului: „Fiica mea a murit de curând. Dar, venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie” (Matei 9, 18). Şi exemplele pot continua.
Dar, desigur, Mântuitorul a văzut şi „credinţa” bolnavului. De aceea, Mântuitorul îl şi numeşte „fiu”, spunându-i „fiule, iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). Căci ne întrebăm: „Ar fi numit Hristos fiu pe un necredincios? I-ar fi spus unuia lipsit de căinţă: Iertate sunt păcatele tale? Când a înviat pe fiul văduvei din Nain, nu i-a spus fiu, ci l-a chemat tinere, pentru că morţii nu pot avea nici credinţă, nici pocăinţă. Dar slăbănogului de aici îi spune fiule...! Căinţa este o condiţie a iertării. Iar căinţa nu poate fi fără ruşine, fără frica de Dumnezeu şi fără credinţă”.
În acest timp, unii dintre cărturarii şi fariseii prezenţi, considerând că „numai Dumnezeu poate să ierte păcatele”, cugetau în sinea lor că „Acesta huleşte!” (Matei 9, 3). Oameni care, frământaţi de invidie şi ură, coborau pe Hristos pe aceeaşi scară valorică cu a lor. Fapt pentru care Mântuitorul demască gândurile lor, spunându-le: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă?” (Matei 9, 4-5). Mântuitorul dă pe faţă gândurile lor. Şi cine poate şti sau cunoaşte gândurile omului, decât numai singur Dumnezeu?! El singur vede sau ştie chiar şi ceea ce este adânc ascuns în inima omului. Iar Mântuitorul Hristos a dovedit această cunoaştere a dumnezeirii Sale nu numai acum, ci şi în repetate rânduri. Amintiţi-vă de exemplu de convorbirea Mântuitorului cu Natanael, căruia îi spune: „Iată, cu adevărat, un israelit în care (în inima căruia) nu este vicleşug. ... Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin” (Ioan 1, 47-48).
Şi fiind cunoscătorul inimilor tuturor, Mântuitorul îi întreabă pe cărturarii şi fariseii prezenţi: „Ce este mai lesne a zice: iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă?” (Matei 9, 4-5). Adică, ce este mai uşor: să ierţi bolnavului păcatele, sau să-l faci sănătos? Să-i vindeci sufletul sau trupul? Desigur, şi o faptă şi alta este cu neputinţă omului de rând. Dar aici Mântuitorul arată şi superioritatea sufletului faţă de trup şi că întotdeauna după îmbolnăvirea sufletului prin păcat, urmează şi suferinţele fizice ale trupului. De aceea, Mântuitorul îi tămăduieşte mai întâi sufletul bolnav, iertându-i păcatele. Sau iertându-i păcatele, sufletul se însănătoşeşte. După care, îi spune paraliticului: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa” (Matei 9, 6-7); arătând clar nu numai legătura dintre suflet şi trup, ci şi aceea dintre păcat şi boală.
Sub privirile tuturor celor prezenţi, paraliticul se ridică din patul suferinţei, tocmai pentru a nu rămâne nicio urmă de îndoială în ceea ce priveşte fapta minunată. Mai mult, îi porunceşte bolnavului să meargă acasă, ducându-şi patul ca adevărată mărturie tuturor celor din casa sa. Ca acolo unde mai înainte domnise păcatul şi suferinţa, să rămână de acum iertarea şi sănătatea.
Tot acest episod minunat al vindecării paraliticului din Capernaum se derulează cu atâta intensitate încât, pe bună dreptate, mulţimea de oameni prezentă rămâne uimită, „slăvind pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere” (Matei 9, 8).
Întotdeauna păcatul aduce boala sau suferinţa bolii. Dar este foarte important ca atunci când ne vom confrunta şi noi cu astfel suferinţe, să ştim să ne apropiem de Mântuitorul Hristos prin credinţă, întocmai ca şi paraliticul din Capernaum. Este foarte importantă şi atitudinea celor din jur, care nicidecum nu trebuie să rămână nepăsători sau indiferenţi. Este nevoie ca cei din jur să vină cu o vorbă bună, spusă întotdeauna cu suflet, pe care noi o mai numim şi compătimire. Apoi, este nevoie şi de ajutorul rugăciunii, prin care putem fi de un real folos celor aflaţi în suferinţă. Dar, desigur, este nevoie şi de o împreună participare a celui suferind, alături de eforturile tuturor celor din jur. Iar aceasta începe prin virtutea nădejdii, pe care în limbaj profan o numim optimism. Iar nădejdea presupune şi credinţa neclintită în Dumnezeu; avându-i mereu ca exemple de urmat pe toţi cei care prin credinţă s-au făcut bineplăcuţi lui Dumnezeu.
Nu în ultimul rând, să nu uităm că „Doctorul şi Ajutătorul celor ce sunt în dureri, Izbăvitorul şi Mântuitorul celor neputincioşi”, este numai Dumnezeu. El singur este „Izvor dumnezeiesc al milei şi adânc al marii milostiviri”; Cel Care „tămăduieşte zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor”. Însă, El, Hristos-Dumnezeu, operează mai întâi asupra bolii păcatului, numai în Biserică, prin Sfintele Taine - prin Spovedanie, Maslu şi Împărtăşire, acestea mai fiind numite şi Tainele de însănătoşire. Numai după aceea, Hristos lucrează şi asupra afecţiunilor trupeşti, întocmai ca şi în minunea vindecării paraliticului din Capernaum.
Voi încheia acum acest cuvânt, cu o stihiră de la Taina Sfântului Maslu, care prezintă asemănarea fiecăruia dintre noi cu cea a paraliticului din Capernaum pomenit astăzi: „Doamne, sufletul meu cel slăbit cu multe feluri de păcate şi cu fapte netrebnice, ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul; ca fiind mântuit, să strig Ţie: îndură-Te, Hristoase, şi dă-mi tămăduire”.
