Toate minunile Domnlui pe care le istorisesc Sfinţii Evanghelişti, sunt vrednice de multă meditaţie asupra lor. Ele dau sufletului evlavios o îmbelşugată hrană duhovnicească. Sunt însă, în special, unele minuni, pe care Sfinţii Evanghelişti le expun mai pe larg şi amănunţit…, voind să arate însemnătatea lor deosebită. În ele se desemnează caractere minunate şi din pricina aceasta rămân pentru toţi vecii ca nişte învăţături însemnate pentru toţi creştinii.
Aşa este şi minunea vindecării slugii sutaşului din Capernaum, în care este evidenţiată o credinţă vie, înfrăţită cu o altă virtute nepreţuită şi anume SMERENIA. Ca un adevărat istoric, Sfântul Evanghelist Matei ne prezintă persoanele şi locul minuni despre care vorbim; şi iată cum: “Pe când intra în Capernaum s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, cumplit chinuindu-se” (MATEI 8,5-6). Acest eveniment a avut loc imediat după Predica de pe Munte. Când Mântuitorul Se cobora de pe Muntele Fericirilor, a întâlnit mai întâi pe un lepros, pe care l-a vindecat, iar, când să intre în Capernaum, S-a întâlnit cu sutaşul.
Acesta s-a grăbit să-L roage pe Iisus să-i vindece servitorul, care atins de o boală grea, căzuse în paralizie şi se chinuia cumplit; deci, acest sutaş este persoana cea mai însemnată, în jurul căruia se învârte relatarea şi explicarea acestei minuni. Neîndoios, acest sutaş era dintre neamuri (păgâni), în ceea ce priveşte religia lui. El era născut şi crescut în idolatrie. Îşi petrecuse o mare parte a vieţii sale în rândurile armatei romane şi acum se afla în suita lui Irod, avându-şi garnizoana în împrejurimile oraşului Capernaum. Numele de SUTAŞ provine de la o sută, adică era comandantul la 100 de militari, echivalentul în zilele noastre şi în armata română cu căpitanul, care îndeplineşte funcţia de comandant de companie. Sutaşul, vom vedea, căci era totuşi un cinstitor de Dumnezeu.
Viaţa cea restrânsă din tabără şi din armată, disciplina militară aspră şi silnică, jafurile pe care le comiteau soldaţii romani şi pe care le pomenea Sfântul Ioan Botezătorul, mustrându-i foarte aspru, puterea pe care o aveau superiorii asupra soldaţilor şi care era lipsită de blândeţe, smerenie şi evlavie, toate acestea constituie piedici, dar ele nu sunt de netrecut, când cineva are voinţă să treacă peste ele. Dovada este că mulţi ostaşi, precum smeritul sutaş, apoi sutaşul Corneliu şi atâţia alţi ofiţeri superiori, precum Sfântul Sebastian, Sfântul Gheorghe, cei doi Teodori şi alţii, până în zilele noastre, s-au arătat şi se arată cinstitori de Dumnezeu.
Din ostaşi ai puterii pământeşti, ei se fac ostaţi ai lui Hristos şi ai Împărăţiei Sale. Acest fenomen nu se explică altfel decât aşa: că Dumnezeu îşi are partea sa de credincioşi din toată rânduiala, din toate funcţiile şi din toate poziţiile sociale şi economice din toate timpurile. La fel are şi diavolul. Cei indiferenţi la mântuirea lor, să ia bine seama la adevărul acesta şi să nu îşi scuze niciodată necredinţa şi mondenitatea lor, prin poziţia, prin situaţia sau prin serviciul lor. De exemplu şi la noi la români, pe timpul dictaturii comuniste, pentru un cadru militar era foarte greu să-şi manifeste public credinţa religioasă, mulţi declarându-se, nu din convingere, ci din obligaţie atei. Le-am putea găsi scuză, dar exemplul sutaşului din Evanghelia de azi, nu permite acest lucru. Nu-l permite nici Mântuitorul, Care zice: “Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, Îl voi mărturisi şi Eu pe el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” (MATEI 10,32-33).
Aşadar, sutaşul din Capernaum era un suflet bun, gata să primească adevărul şi să lucreze virtutea. Mai înainte de a-L cunoaşte pe Hristos, sutaşul primise în sufletul său învăţătura iudeilor despre un singur Dumnezeu adevărat. Cu autoritatea pe care o avea ca ofiţer al armatei romane, el întărea pe iudei şi devenise un binefăcător deosebit al lor. Lucru acesta l-au mărturisit chiar evreii, astfel: “că iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o” (LUCA 7,5).
Ce putem învăţa de la acest sutaş? În primul rând, sutaşul s-a apropiat de Hristos, rugându-se. S-a apropiat de Domnul, nu ca unul care are stăpânire şi din pricina poziţiei înalte, manifestă acea mândrie şi trufie pe care o dau de obicei dregătoriile înalte. S-a apropiat, nu în felul lui Neeman Sirianul “cu cal şi trăsură” (4 REGI 5,9), ca să-şi afle tămăduire. Sutaşul s-a apropiat de Iisus rugându-se. El a venit fără pompă, fără fală, cu toată simplitatea, cu înfăţişarea şi aparenţa de rugător, care simte în adâncul sufletului său nevoia de a se smeri în faţa Aceluia Căruia I Se adresează; aceasta findcă şi cei mai de frunte oameni, conducătorii cei mai puternici şi mai slăviţi, aristocraţii cei putrezi de bogaţi, când se adresează lui Hristos, nu sunt decât nişte cerşetori umili.
Aşadar, sutaşul, atât prin înfăţişarea lui smerită, cât şi prin cuvântul DOAMNE, cu care I Se adresează lui Hristos, recunoaşte în Domnul Stăpânirea cea mai presus de toate. Sutaşul avea în străfundul sufletului său convingerea formată, că este de-ajuns să-I spună lui Iisus nevoia pentru care a venit să-L roage. Însă pentru cine se ruga sutaşul? Nu cumva pentru soţia sa? Nu. Nu cumva pentru fiul său precum a făcut un slujitor împărătesc? Nu. Nu cumva pentru o rudenie de-a sa? Nu. Sutaşul se roagă pentru robul său, deşi în vremea aceea, boala sau moartea unui rob nu era considerată ca un eveniment care să provoace nici cea mai mică mişcare sufletească în familia care avea robi. Sclavii nu erau nici ca servitorii zilelor noastre, care, în familiile de creştini autentici, sunt consideraţi ca membrii familiei. Robii erau consideraţi mai prejos decât vitele. Stăpânii lor aveau dreptul să-i folosească după bunul lor plac: să-i omoare când vor, să-i pună să se omoare între ei cum era în luptele de gladiatori, să-i taie în bucăţi şi să-i dea mâncare peştilor.
Romanii aveau dreptul să-i ducă pe robii bătrâni şi bolnavi într-o mică insulă a Tibrului, ca să moară acolo flămânzi şi netrataţi. Tocmai datorită acestui fapt milostivirea sutaşului pentru robul său apare, nu numai neobişnuită pentru acea vreme, ci şi foarte asemănătoare cu iubirea de oameni creştină, iubire pe care o putem constata că în zilele noastre s-a răcit foarte tare, noi fiind creştini, mai mult cu numele, decât cu fapta. Este un lucru de o importanţă strategică în această pericopă evanghelică.
Sutaşul, care până ieri a fost închinător la idoli, nu aleargă la vrăjitori, la fermecători sau descântători, cum fac mulţi creştini în zilele noastre. El aleargă la Hristos, creştinii Îl părăsesc treptat pe Hristos.
Să avem credinţa lăsată nouă de Hristos mereu în suflete, dar să fie tare ca şi a sutaşului, ca să dobândim împărăţia lui Dumnezeu.
