Duminica izgonirii lui Adam din Rai

Viața parohiei Martie 1, 2014
            Astazi ne aflăm în pragul Sfântului şi Marelui Post al Paştilor, pe care suntem chemaţi să-l parcurgem cu post, rugăciune şi milostenie, toate aceste virtuţi acoperindu- le cu smerenie - aşa după cum am fost pregătiţi în toate cele trei duminici de până acum ale Triodului. Şi tot acum trebuie spus că, dacă în duminica trecută s-a făcut pomenire de cea de a doua venire a Mântuitorului Hristos şi Judecata Sa finală din Ziua cea de Apoi, duminica de acum este numită a Izgonirii lui Adam din Rai; astfel încât, anul bisericesc este o icoană a întregii Istorii a umanităţii, ce are în centrul ei Răscumpărarea omului din robia păcatului şi a morţii, prin Jertfa şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos - istoria umanităţii, pomenită în Calendarul bisericesc, mergând dincolo de sfârşitul acestei vieţi vremelnice, în veşnicie, unde toţi suntem chemaţi să moştenim Împărăţia cerurilor, pregătită de Dumnezeu încă de la întemeierea lumii. 
            În această Duminică a Izgonirii lui Adam din Rai, din pricina nepostirii lui, Biserica a rânduit să se citească, în cadrul Sfintei Liturghii, o pericopă evanghelică ce pune în lumină importanţa postului şi în ce fel trebuie să postim. De aceea, ce este postul, de ce trebuie să postim, cum s-a ajuns la perioada de şapte săptămâni a Postului Mare, sunt câteva întrebări la care m-am gândit că trebuie să răspund. 
            După Mărturisirea Ortodoxă a Mitropolitului Petru Movilă al Kievului, „Postul este înfrânarea de toate mâncărurile (nu numai de dulce, de la care suntem opriţi în perioada postului) sau, la caz de boală numai de unele, de asemenea şi de băuturi şi de toate cele lumeşti şi de toate poftele cele rele, pentru ca să poată creştinul să îşi facă rugăciunea lui mai cu înlesnire şi să-i fie milostiv Dumnezeu. Încă şi pentru a ucide poftele trupului şi pentru a primi harul lui Dumnezeu”. Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Postul îndepărtează ispitele, postul îndeamnă la evlavie. ... Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân; ... postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei”.
          Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut întotdeauna relaţia omului cu Dumnezeu din perspectiva dăruirii. Dumnezeu dăruieşte omului, dar mai bine spus, Dumnezeu se dăruieşte omului. Deci, toate realităţile care se regăsesc în această relaţie sunt daruri şi revărsări ale harului lui Dumnezeu. Postul este una dintre aceste realităţi ale dăruirii.
          În pofida unei înţelegeri destul de deformată a postului (postul = efort personal de dietă sau chiar asceză alimentară), Biserica ne oferă prin rânduiala postului, realitatea postirii lui Hristos. Deci, Biserica nu impune postul, ci ea însăşi se pregăteşte prin post pentru Hristos. Noi fiind Biserica lui Hristos, ca nişte mădulare vii ale „Trupului lui Hristos” suntem pre-„gătiţi” prin post. Nu noi ţinem postul, ci postul – ca dar şi rânduială a lui Dumnezeu pentru noi – ne ţine pe noi. Biserica se caracterizează, se defineşte prin realitatea postirii. Nouă, celor  care trăim organic ca fii ai lui Dumnezeu în Biserică, realitatea postului nu ne poate fi indiferentă, nici chiar opţională, pentru că ea ţine de însăşi fiinţa noastră, ne defineşte. În definiţia noastră de creştini, deci, intră condiţia postirii.
          În înţelegerea Bisericii, postul a apărut întotdeauna ca o probare a credinţei. În asociere cu rugăciunea, postul este o armă împotriva celui rău. Este cunoscut cazul tânărului lunatic din Evanghelie din care Apostolii Mântuitorului n-au reuşit să scoată demonul care-l stăpânea. Răspunsul Mântuitorului a fost foarte concis: „Acest soi de demoni iese doar cu post şi rugăciune.”
          Postul se adresează firii umane în întregime: trup şi suflet. Omul este chemat la nevoinţă, la asceză, să se ostenească şi cu trupul şi cu sufletul. În acest sens sunt edificatoare cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune că în ziua de Învierea Domnului postul trupesc (abţinerea de la anumite alimente: ouă, lapte, carne) poate să înceteze, dar postul sufletesc (conştiinţa curată, cuget înţelegător, puritatea minţii) continuă în mod necesar.
            Postul a fost rânduit de Dumnezeu pentru om încă din Rai. Mai exact atunci când i s-a cerut omului să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi al răului                         Urmând acestei porunci date de Dumnezeu în Rai, omul Vechiului Testament a postit.
              De exemplu:
            - Moise, aflându-se în stare de post vreme de patruzeci de zile (Ieşire 34, 28-29) pe Muntele Sinai, primeşte Legea lui Dumnezeu; 
            - proorocului Ilie Tesviteanul, după un post de patruzeci de zile, i se descoperă Dumnezeu pe Muntele Horeb, „în adiere de vânt lin” (III Regi 19, 12); 
            - profetul Daniel posteşte şi se roagă lui Dumnezeu pentru Templul din Ierusalim, profanat de păgâni. Iar mai târziu, fiind aruncat în groapa leilor înfometaţi, iese nevătămat cu postul şi cu rugăciunea; 
            - cei trei tineri, prieteni ai proorocului Daniel: Anania, Azaria şi Misael, cer regelui Nabucodonosor să fie hrăniţi numai cu legume şi fructe, aşa cum spune şi rugăciunea de binecuvântare a colivei. Acolo se spune că: „Pe cei trei tineri şi pe Daniil, ... fiind hrăniţi cu seminţe, i-ai arătat mai frumoşi decât pe cei hrăniţi cu multe desfătări”. Mai târziu, tot ei, fiind aruncaţi în cuptorul cel de foc, ies nevătămaţi, datorită postului şi rugăciunii lor. 
            După întoarcerea evreilor din robia babiloniană, se constituie gruparea, sau tagma, fariseilor, cu cei mai zeloşi apărători ai Legii lui Moise; fariseii rânduind două zile de post pe săptămână, lunea şi joia. Însă, pentru că de foarte multe ori postul se limita doar la abstinenţa de alimente, proorocul Isaia atrăgea atenţia conaţionalilor săi, că nu numai atât aşteaptă Dumnezeu de la poporul său: „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (Isaia 58, 6-7). 
În perioada Noului Testament, exemplele continuă: 
            - Sfântul Ioan Botezătorul trăieşte într-un post sever, hrănindu-se numai cu ceea ce putea găsi în pustiul Iordanului. Ucenicii lui, posteau şi ei urmând exemplul proorocului Ioan;
            - Mântuitorul Iisus Hristos îşi începe activitatea Sa publică după un post de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în pustia Karantaniei, prin care învinge cele trei ispitiri ale diavolului. Despre acest post al Mântuitorului, scriitorul bisericesc apusean Maxim de Toledo (+420), spune: „Ceea ce primul om a pierdut mâncând, al doilea Adam (Hristos) a luat înapoi postind, şi El împlineşte în pustie porunca înfrânării dată în paradis”. Apoi, Mântuitorul, în Predica Sa de pe munte, enumeră între „faptele dreptăţii” (Matei 6, 1), pe care trebuie să le facem, milostenia, rugăciunea şi postul; El ne învaţă ca pe toate acestea (fapte bune) să le facem nu spre lauda oamenilor, ci spre lauda lui Dumnezeu, Care deşi vede totul în ascuns, răsplăteşte fiecărui ostenitor; 
            - Urmând exemplul Mântuitorului, apostolii şi ucenicii Săi au postit şi ei. Astfel, Sfântul Apostol Pavel spune: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în invidie; ... şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (I Corinteni 13, 13-14), sau „îmi chinuiesc trupul meu şi-l supun robiei (înfrânării); ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 27), sau „adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori” (II Corinteni 11, 27). 
            Deşi Noul Testament nu vorbeşte despre anumite zile de postire pentru creştini, totuşi este bine de ştiut că Sfinţii Apostoli sunt cei care au rânduit anumite zile de post peste an; aşa cum găsim scris în Didahia sau Învăţătura celor 12 Apostoli: „Posturile voastre să nu fie cu făţarnicii (iudeii). Căci ei postesc în ziua a doua (lunea) şi a cincea a săptămânii (joia). Voi, însă, să postiţi în ziua a patra (miercurea) şi vinerea” (VIII, 1). Iar Canonul 69 Apostolic spune: „Dacă vreun episcop, prezbiter, diacon, citeţ sau cântăreţ nu posteşte sfântul şi marele post al Paştilor sau miercurea şi vinerea, să se caterisească, afară de cazul când este împiedicat de slăbiciunea trupească, iar de va fi laic, să se caterisească”. 
Trebuie menţionat faptul că, în perioada apostolică, postul se limita doar la aceste zile de miercuri, vineri şi Săptămâna Patimilor. Însă, în scurt timp, perioada postului se extinde. De la câteva zile de post, la un timp mai lung, de 40 de zile; postul acesta este legat şi de pregătirea catehumenilor pentru Botez (după exemplul de postire al Mântuitorului în pustia Karantaniei); iar pentru creştini, ca reamintire de propriul botez şi de lupta duhovnicească (la care s-au angajat prin Botez) împotriva păcatului şi a patimilor, care caută să-l robească şi să-l pună pe om în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Şi astfel, Postul Mare pe care îl avem astăzi în Biserică, este rezultatul fuziunii a două perioade de post, respectiv Postul Patruzecimii (de şase săptămâni) şi Postul Paştilor (care în trecut însemna Săptămâna Patimilor). În total, Postul Mare are astăzi un număr de şapte săptămâni, adică aproape cincizeci de zile de post sau înfrânare, aduse ca jertfă din dragoste lui Dumnezeu.
            Despre felul în care trebuie ţinut Postul Mare, Evanghelia acestei zile ne dă câteva precizări deosebit de importante: postul trebuie să fie însoţit de iertare, discreţie şi milostenie. 
            De aceea, Mântuitorul, vorbindu- ne astăzi despre post, ne cere mai întâi să iertăm celor ce ne-au greşit, spunând: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). Mai întâi trebuie însoţit de iertare, pentru că, după unii părinţi ai Bisericii, postul este „zeciuiala pe care omul este dator s-o aducă lui Dumnezeu, pentru întreaga curgere a anului”; adică un dar sau ofrandă adusă de om lui Dumnezeu. Dar Mântuitorul ne spune că, „dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24). Fapt pentru care această duminică ce face intrarea în Postul Mare mai este numită şi Duminica Iertării; pentru că nu poate fi primit darul sau jertfa postului, fără a ierta din inimă celor ce ne-au greşit sau fără a cere iertare celor cărora le-am greşit (ori i-am nedreptăţit).
            Apoi, postul trebuie ţinut cu multă discreţie, fără a te lăuda cu osteneala pe care o aduci tu lui Dumnezeu. Căci şi făţarnicii farisei, pentru a „arăta oamenilor că postesc” şi a primi lauda lor, „îşi smoleau feţele” (Matei 6, 16), părând mereu trişti sau posomorâţi de atâta postire. Din contră, tu nu căuta lauda semenilor, ci fi discret. De aceea şi spune Mântuitorul mai departe, „tu însă când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns. Şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 17-18). Şi cred că tot la îndemnul acesta se referă şi Sfântul Apostol Pavel, atunci când spune: „Cel ce nu mănâncă (adică posteşte) să nu osândească pe cel ce mănâncă (nu posteşte), ... cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia?”(Romani 14, 3-4).
            În sfârşit, postul trebuie însoţit de milostenie faţă de cei lipsiţi. Aceasta este singura „bogăţie” ce poate fi agonisită în cer, „unde nici molia, nici rugina nu le strică; unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei 6, 20). 
Dar, să nu credeţi că postul, de care am vorbit până acum, se limitează doar la înfrânarea de alimente. Această înfrânare, dacă este lipsită de înfrânarea de păcate, nu mai are valoare. Pentru că postul de bucate trebuie să ducă mai departe la postul de păcate. Şi, în final, cel ce se înfrânează de la bucate, dar apoi şi de la păcate, acela posteşte cu adevărat. Nu întâmplător, vorbind despre postul cel adevărat, Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Ochiul celui ce posteşte este blând, mersul măsurat, faţa serioasă, netulburată de râs nestăpânit. Cel ce posteşte este măsurat la cuvânt şi curat la inimă”. De asemenea, şi Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi- vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi. ... Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru”. Amin.