Convorbirea Mântuitorului cu vameşul Zaheu urmează minunii vindecării celor zece leproşi, pomenită în duminica trecută. În acelaşi timp, pericopa evanghelică a acestei zile prevesteşte perioada Triodului şi a Postului Mare, care se apropie. Astfel, sunt cinci duminici care vestesc şi pregătesc intrarea în Postul Mare, după cum urmează:
1) Duminica lui Zaheu vameşul - ce are ca temă dorinţa omului păcătos de a-L vedea şi cunoaşte pe Dumnezeu;
2) Duminica vameşului şi a fariseului - ce ne arată că virtutea smereniei este începutul drumului spre mântuire şi că numai celor „săraci cu duhul” sau smeriţi le este dată „împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3);
3) Duminica întoarcerii fiului risipitor - în care se insistă pe ideea că Dumnezeu este un Tată bun şi iubitor pentru fiecare om în parte şi că ne aşteaptă cu braţele deschise, chiar dacă, înfruptându-ne din „roşcovele” păcatului, ne-am înstrăinat de El;
4) Duminica înfricoşătoarei judecăţi - în care se arată că, deşi Dumnezeu ne este un Tată iubitor şi îndelung răbdător, este în acelaşi timp şi un Drept Judecător. Pilda înfricoşătoarei judecăţi ne arată că iubirea nemărginită a lui Dumnezeu presupune, în acelaşi timp, şi un surplus de dreptate; că fiecare dintre noi vom fi judecaţi de faptele noastre după dreptate;
5) Ultima duminică, a Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi a iertării, este aceea în care Biserica ne reaminteşte îndemnul Mântuitorului Hristos, de a aduce jertfa postului „zeciuiala faptelor bune” lui Dumnezeu, numai după ce am iertat din inimă celor ce ne-au greşit; „că de nu veţi ierta din inimă celor ce vă greşesc, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă”.
Duminica lui Zaheu vameşul ne pune înainte dorinţa omului păcătos de a-L căuta, a-L vedea şi de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, aşa cum spunea şi Fericitul Augustin, că „ne-ai făcut pentru Tine Doamne, şi neliniştită este inima mea până ce se va odihni întru Tine”.
Relatarea evanghelică a acestei zile, urmează minunii vindecării orbului Bartimeu din Ierihon, care nu numai că doreşte să vadă, ci şi să-L vadă (cunoască) pe Dumnezeu. Aşadar, în acelaşi Ierihon al lui Bartimeu, undeva înspre Betania, în drumul suirii spre patimile din Ierusalim, Mântuitorul Hristos are această întâlnire cu vameşul Zaheu. Acest iudeu, şi el „fiu al lui Avraam” (după cum ne spune Evanghelia zilei), era un om bogat, „mai marele vameşilor” (Luca 19, 2), adică un funcţionar sau un slujbaş angajat în adunarea taxelor către Imperiul Roman. Modul şi felul în care erau percepute aceste dări către stăpânirea romană lăsau de dorit. De aceea, şi Sfântul Ioan Botezătorul îi îndemna pe vameşi ca, în activitatea lor, să nu ceară nimic mai mult decât le este rânduit (Luca 3, 13). Dincolo de tot acest îndemn al sfântului dar şi al bunului simţ, ei, vameşii, erau constituiţi într-o „castă” sau un grup de administraţie, cu subordonaţi şi şefi, care în schimbul unor avantaje materiale considerabile erau în slujba cotropitorilor romani. Mai mare peste toţi aceşti vameşi, ne spune Evanghelia, era acest bogat Zaheu, un om care-şi călcase în picioare nu numai calitatea de fiu al lui Avraam, ci şi frumosul său nume evreiesc (pentru că în ebraică, numele Zakkai însemna curat sau pur).
Cu siguranţă că şi acest Zaheu auzise despre Iisus, Proorocul din Nazaretul Galileii, insultat de conaţionalii Săi că „mănâncă cu vameşii şi cu păcătoşii” (Matei 9, 11), tocmai pentru atenţia ce le-o acorda şi acestor desconsideraţi ai societăţii. Şi ne imaginăm că îndemnul Mântuitorului la pocăinţă, de a renunţa la calea păcatului şi a sluji cu adevărat lui Dumnezeu, „aprinde” inima lui Zaheu de un foc sfânt al dragostei care nu se va mai stinge niciodată. Începe a-şi vedea „grozăvia” păcatelor, şi abia apoi reuşeşte să se ridice spre a-L vedea pe Dumnezeu. Îşi propune ca şi el să iasă înaintea Mântuitorului şi să-L întâmpine cu orice preţ. Zaheu „aleargă înainte, se suie într-un dud ca să-L vadă” pe Hristos, ştiind bine pe care drum „avea să treacă” (Luca 19, 4).
Şi iată-L pe Mântuitorul trecând prin dreptul lui Zaheu. Se opreşte. Şi, în mod cu totul neaşteptat pentru acest vameş păcătos, Mântuitorul i se adresează, spunându-i: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19, 5). Evanghelia ne spune că Zaheu a „coborât degrabă” şi L-a primit (pe Hristos) cu „bucurie” (Luca 19, 6). După cum vom vedea, în casa acestui vameş păcătos, prezenţa Mântuitorului are puterea de a-l schimba pe Zaheu şi tot restul vieţii acestuia. Zaheu nu numai că se căieşte pentru întregul său trecut păcătos, ci şi ia hotărârea de a-şi schimba viaţa în bine (de a rămâne într-o permanentă stare de pocăinţă), luându-şi angajamentul (canonul) ca jumătate din averea sa să o împartă săracilor; iar din cealaltă jumătate rămasă, să „întoarcă împătrit” tuturor celor pe care i-a nedreptăţit. În urma acestei hotărâri a lui Zaheu, Mântuitorul face mărturisirea şi-i spune: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi el este fiul lui Avraam” (Luca 19, 9).
Cum a fost posibilă această radicală schimbare a lui Zaheu? Ne ajută să înţelegem o interesantă istorioară pe care am citit-o. Istorioara ne spune că, după cel de-al doilea război mondial, regele George al VI-lea al Angliei (1936-1952), în ideea de a impulsiona reconstrucţia ţării, inspecta oraşele britanice bombardate, spre uimirea a mii de oameni. Cu toţii erau impresionaţi de interesul monarhului şi, mai mult, aveau bucuria de a-l vedea pe rege. Cu toate acestea, un copil plângea. Şi fiind întrebat de învăţătoare: „Ce s-a întâmplat? De ce plângi? Nu l-ai văzut pe rege?”, răspunsul copilului a fost uimitor: ,,Eu l-am văzut pe rege, dar el nu m-a văzut pe mine”. Întâmplarea aceasta şi vorbele copilului ne pot ajuta să înţelegem nu numai dorinţa lui Zaheu de a-L vedea pe Mântuitorul, ci şi cât de importantă a fost privirea Mântuitorului şi atenţia Sa îndreptată către Zaheu. Faptul că Zaheu este chemat pe nume şi că pentru Hristos şi acest vameş păcătos este important, a însemnat mult. Atenţia Mântuitorului a însemnat totala schimbare a omului păcătos într-un om nou, care-L va urma pe Hristos în tot restul vieţii sale. Despre totala schimbare a lui Zaheu, o frumoasă legendă ne spune că prietenii de altădată ai acestuia îl întrebau uimiţi: „Zaheu, ce-ai văzut tu în ochii lui Iisus, când El a intrat în casa ta şi ai stat în faţa lui?”. La care el a răspuns: „L-am văzut pe Zaheu aşa cum trebuia să fie”. Tradiţia Bisericii ne menţionează că Zaheu a fost, apoi, unul dintre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului, mai târziu fiind rânduit, de Sfântul Apostol Petru, ca Episcop al Cezareii Palestinei (pomenit în fiecare an la 20 aprilie).
Prin urmare, „a fost de-ajuns o singură privire a Mântuitorului, o singură săgeată a dragostei Lui dumnezeieşti, şi vameşul acesta, învechit în rele, n-a mai stat o clipă în cumpănă: degrabă a alergat, şi-a deschis casa, şi-a deschis inima, s-a căit de toate nedreptăţile şi greşelile trecutului său şi s-a hotărât să înceapă o viaţă nouă (spunea părintele Sofian Boghiu). Câţi cetăţeni sau câţi alţi vameşi păcătoşi din marele oraş Ierihon, unde Zaheu era mai-marele lor, nu s-au întâlnit şi au stat faţă în faţă cu Iisus? Câţi nu au ascultat cuvintele Sale răscolitoare, câţi nu I-au fost martori la minunile săvârşite şi la vindecările pe care le făcea numai cu cuvântul? Câţi nu s-au atins de El, chiar îmbulzindu-L? Dar pentru mulţi dintre aceştia nu s-a întâmplat nimic deosebit în viaţa lor lăuntrică, pentru că atingerea de Iisus, apropierea de Dumnezeu, trebuie să fie întotdeauna dorită din suflet”.
Cât de frumoasă şi pilduitoare este întoarcerea la Hristos sau schimbarea vieţii acestui păcătos, care mai înainte de a dori să-L vadă pe Dumnezeu, reuşeşte să se vadă pe sine aşa cum este în realitate, şi cum ar fi trebuit să fie. Avem în faţă o uimitoare transformare a lui Zaheu, pentru care este şi pomenit ca exemplu în Molitfelnic, la rugăciunile Rânduielii binecuvântării casei noi (şi care sunt bine a fi citite la fiecare sfinţire a casei). Motiv pentru care la slujba de sfinţire a casei, se citeşte această pericopă evanghelică cu dorinţa lui Zaheu de a-L vedea pe Dumnezeu; dar şi a lui Dumnezeu de a intra în casa omului: „astăzi trebuie să rămân în casa ta!”. Şi, într-adevăr, sfinţirea casei creştinului nu înseamnă numai venirea lui Hristos acolo, ci şi rămânerea Lui permanentă prin credinţă, har sfinţitor şi fapte bune.
„Astăzi trebuie să rămân în casa ta!”, adică în inima creştinului care vede, aude şi simte dorinţa Mântuitorului de a-i acorda această mare cinstire. „Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi El cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Iată câtă cinste pentru om, de a sta la masă cu Hristos - Bucuria cea veşnică.
