Inceputul propovaduirii Domnului

Viața parohiei Ianuarie 11, 2014

“Poporul ce şedea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în lăturea şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Mat. 4, 16).

Cu aceste cuvinte ale proorocului Isaia arată Sf. Evanghelist Matei ceea ce au însemnat venirea Mântuitorului din Nazaret şi aşezarea lui în Capernaum, lângă mare, în Galileea neamurilor.

Într-adevăr, cei din Galileea erau priviţi de cei din Iudeia ca fiind “în întuneric”, întrucât Iudeea se socotea purtătoarea legii date de Dumnezeu lui Moisi şi se mândrea cu profeţii ei, cu templul din Ierusalim, pe când despre Galileea sinedriştii îi spuneau lui Nicodim “Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că prooroc din Galileea nu se ridică” (Ioan 7, 52) şi despre galileeni ziceau că nu cunosc Legea.

Dar iată că Iisus Hristos, profetul profeţilor, tocmai aici în Galileea neamurilor a venit să-şi înceapă propovăduirea şi lucrarea, răspândind peste toate întinderile ei ca o “lumină mare”.

Aici pune Domnul început misiunii Sale, propovăduind şi zicând: “Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mat. 4, 17). Ecoul poruncii sale s-a prelungit peste veacuri. Prin cuvântul Evangheliei, Mântuitorul ne cheamă şi pe noi la pocăinţă. Pocăinţa este reînnoirea vieţii prin curăţire de păcate şi practicarea virtuţilor. Fericirea veşnică este condiţionată de felul cum se achită fiecare credincios de această îndatorire de a-şi îmbunătăţi continuu, din punct de vedere moral-spiritual, propria viaţă.

Poate unii dintre noi îşi pun întrebarea: ce este împărăţia lui Dumnezeu? În ce constă această împărăţie? Răspunsul ni-l dă Sf. Apostol Pavel care zice: “Împărăţia lui Dumnezeu nu e mâncare, nici băutură, ci sfinţenie şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17).

Împărăţia lui Dumnezeu este viaţa trăită în Hristos. El este lumina noastră, învăţătorul nostru, iar viaţa Lui e modelul vieţii noastre, ca să trăim cu El în veci. Pentru aceea a venit Iisus Hristos pe pământ, ca să dea lumii viaţă, mai multă viaţă (Ioan 10, 10). Fiecare cuvânt al învăţăturii Lui, nu este decât un îndemn pentru a transforma pe omul lăuntric, a-l spiritualiza, a-l împăca cu Dumnezeu şi a-l face să ducă o viaţă duhovnicească plăcută lui Dumnezeu.

Domnul Iisus Hristos este Modelul şi Energia unei noi ere: era creştină, era propovăduirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Cuvântul Său este lumină. Viaţa Sa este sfinţenie şi izvor de sfinţenie.

Prezenţa Sa este putere şi adevăr.

În vreme ce profeţii Vechiului Testament acţionau în numele lui Dumnezeu, chemau şi implorau, în diferite situaţii, numele Creatorului, Iisus Hristos Domnul vorbeşte şi săvârşeşte minuni în numele Său. Dacă toţi profeţii se considerau slujitori ai lui Dumnezeu, Iisus Hristos se declară pe Sine egalul Părintelui ceresc. “Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30).

În această conştiinţă El porunceşte slăbănogului: “Ridică-te! Ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan 5, 8), şi slăbănogul se face sănătos.

Celui orb îi spune: “Vezi!” (Luca 18, 42), şi orbul primeşte vederea. Ca un stăpân al vieţii şi morţii, El porunceşte morţilor să se ridice din sicriu. Aşa ceva nu se mai văzuse şi nu se mai auzise între oameni. Cuvântul Său este menit să înnoiască viaţa oamenilor, să o lumineze.

De aceea Domnului Iisus împlinind nădejdea patriarhilor şi profeţilor reconsideră felul de a simţi şi de a cugeta al omului în actualitate şi în viitor.

În era creştină se cultivă capacitatea de interpretare mai în adânc a istoriei lumii.

Din începuturile ei istoria este mers de la primul sau vechiul Adam, spre Adam cel nou (Rom. 5, 14), Iisus Hristos. În această interpretare istoria nu mai este apreciată doar ca o înlănţuire de conflicte, de războaie în urma cărora apar şi dispar popoare pe arena ei. În Adam cel nou, viaţa oamenilor este ridicată pe culmea unor valori spirituale infinite. Istoria este mers al omului spre Dumnezeu, în veşnicie.

Spre acest sens superior al existenţei noastre pe pământ, ne călăuzeşte şi ne hrăneşte Biserica din puterile tainice ale sfinţeniei.

De fapt, omul începe viaţa cu sfinţenie. Încă de la naştere, prin Sfânta Taină a Botezului, omul este trecut din umbra morţii veşnice în lumina mântuirii. “Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi îmbrăcat” (Gal. 3, 27). În Taina Botezului am făgăduit să lepădăm lucrurile întunericului şi-am jurat credinţă şi iubire Împăratului luminii. Cuvântul dat la botez suntem datori să-l păstrăm şi să-l valorificăm toată viaţa. În Taina Spovedaniei, ca într-un necontenit botez, Mântuitorul ne spală de păcate. Prin harurile ce se revarsă din jertfa Sa, El ne ajută să biruim ispitele diavolului şi să ne sfinţim viaţa. Hristos Domnul este, şi astăzi şi în veci, lumina lumii pentru că El este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină”, pentru că El ne-a revelat adevărul despre Dumnezeu, despre voia Lui cea sfântă, învăţătura cea dreaptă despre mântuire, despre viaţa veşnică.

Domnul Iisus Hristos este lumina nu numai ca învăţător, ci şi ca model moral desăvârşit pentru noi toţi.

Într-adevăr, fapta bună, virtutea, bunătatea apar ca o “lumină”, o lumină lăuntrică în primul rând . Dar şi pe faţa şi în privirea celui ce face binele se răsfrânge această lumină spirituală care îi dă seninătatea, îi dă frumuseţea. El răspândeşte în jurul lui lumina bunătăţii. Domnul Iisus Hristos însă n-a fost numai Om, ci El este Dumnezeu întrupat, Dumnezeu şi Om. În El este nu numai o rază a bunătaţii, cum e în fiecare din noi, ci El este “Soarele dreptăţii”, Sfinţenia însăşi, bunătatea divină, din care izvorăşte bogăţia razelor tuturor virtuţilor creştine. Câtă lumină, câtă căldură revarsă privirea, cuvântul, atitudinea lui Iisus, căci El şi prin El ne îmbrăţişează însăşi iubirea divină, iubirea veşnică şi nemărginită.

În El sunt concentrate toate virtuţile şi fiecare virtute ce înfloreşte în viaţa credinciosului este o rază din “soarele nespus” al Bunătaţii divine.

Pentru aceasta, trebuie să ştim că nu este deajuns numai a vedea lumina lui Hristos pentru a ne bucura exterior de ea.

Trebuie să şi voim a realiza această lumină a vieţii în viaţa noastră. Drept aceea, să ne străduim a ne dovedi capabili şi vrednici de Idealul – Hristos, Lumina lumii. Să ne identificăm, pe cât este omeneşte posibil, cu învăţătura şi simţirea Lui. Să-l iubim pe El, slujind oamenilor ca unor fraţi. În acest fel suntem şi vom fi, cu adevărat “fii ai luminii”… “oameni cereşti” şi putem nădăjdui dobândirea luminii şi în veşnicie.

Domnul Iisus Hristos e prezent şi azi în Biserica Sa, în viaţa credincioşilor Lui. El este lumină pentru noi, pentru că noi urmăm dreapta învăţătură a Bisericii Sale şi poruncile Lui ne sunt “făclie picioarelor noastre”. El este lumină pentru noi pentru că prin Sfintele Taine sălăşluieşte în noi, ne face părtaşi ai sfinţeniei Lui, ai iubirii Lui, ai bunătăţii Lui şi ne ajută prin lumina harului divin să avem şi noi simţămintele Lui, să ne asemănăm Lui, să iubim aşa cum a iubit El, să fim buni şi blânzi ca El, smeriţi cum a fost El, jertfelnici şi răbdători ca El.

El este lumină şi prin sfinţii Bisericii, în care străluceşte “lumina lui Hristos” şi care ne sunt pilde şi călăuze spre Hristos.

De aceea Sf. Evanghelie de azi ne cheamă – de vreme ce Hristos a venit la noi ca “lumină mare”, ca soare al dreptăţii – să umblăm ca “fii ai luminii” (Ioan 12, 36), adică să răspândim în jurul nostru lumina iubirii, a păcii, a dreptăţii, a facerii de bine, ca viaţa să fie tot mai frumoasă, mai luminoasă – şi ca să ne învrednicească Domnul nostru Iisus Hristos şi de lumina vieţii veşnice, de care se bucură sfinţii în Noul Ierusalim, în Biserică, în “cetatea” luminată de mărirea lui Dumnezeu (Apoc. 21,23), de Isus Hristos – “lumina cea neînserată”.