Duminică, se citeşte în cadrul Sfantei Liturghii următorul cuvânt evanghelic:
Zis-a Domnul: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi;
Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata.
Şi au început unul câte unul, să-şi ceară iertare.
Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă.
Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă.
Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni.
Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului sau acestea.
Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici.
Şi a zis sluga: Doamne, s-a facut precum ai poruncit şi tot mai este loc.
Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa, Căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.
(Luca XIV, 16 - 24. Duminica a XXVIII-a după Rusalii)
Evanghelia de astăzi este despre chemarea lui Hristos şi priorităţile noastre.
Chemarea este orice lucru pe care îl cere Dumnezeu de la noi. Chemat a fost Noe să-şi facă o corabie şi toată lumea râdea de el, aşa cum şi astăzi oameni râd de acei oameni cinstiţi, de cei care se feresc de nebuniile lumii. Chemat a fost şi Avraam, care a lasat toate şi a mers în acel pământ străin în care l-a trimis Dumnezeu. În Sfânta Evanghelie se spune că cine a lasat ţarini, femeie, fraţi, surori pentru numele lui Hristos, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnica (cf. Matei 19, 29). Noi nu numai că nu lăsăm, ci chiar ne batem şi ne judecăm pentru ele în loc să le lăsăm pentru chemarea lui Hristos. Se pare că pentru noi ceea ce spune Hristos nu mai înseamnă nimic, noi vrem să venim de formă la biserică şi să facem ce vrem noi, iar nu ce spune Evanghelia.
Chemat a fost şi David de la oi şi a fost făcut rege, chemaţi au fost proorocii ca să spuna poporului cuvântul lui Dumnezeu, chemaţi au fost apostolii ca să adune neamurile la credinţă.
Pe noi ne cheamă Dumnezeu la pocăinţă; astazi lumea s-a făcut comodă, nu mai vrea să ştie de nevoinţă. Deşi Împărăţia lui Dumnezeu este o comoară, noi vrem s-o luăm fără să săpăm. Oamenii gasesc fel de fel de motive ca să nu ţină postul: pentru că muncesc, de parcă postul a fost dat pentru cei ce stau degeaba; pentru că pleacă în străinatate sau la şcoli, de parca noi nu ar trebui să fim lumina oamenilor şi, în loc ca oamenii să înveţe ceva de la noi, facem şi noi ca ei sau de parcă postul s-ar fi dat doar pentru cei ce stau acasă; nu ţin postul pentru orice boală ce li s-ar întampla, când de fapt postul este chiar un remediu pentru boală (în afară de unele boli foarte severe în care lipsa unor alimente pun în pericol viaţa).
Este o chemare la sfinţenie, sfinţenia însemnând nu numai un tipic strict în viaţă, ci mai ales cultivarea bunatăţii. În zadar postim, citim Psaltirea, facem metanii, dacă ne comportăm cu rautate; e ca şi cum luăm medicamente care nu-şi mai fac efectul.
Întreaga Evanghelia, de fapt, este tratată astazi de către cei mai mulţi “creştini” ca pe o poveste din care luăm ce ne place, ce ne “satisface”, ce ni se pare că ne confirmă şi nu ne obligă nici macar la a ne problematiza mai profund, cu atat mai puţin la a ne schimba, poate radical… E suficient că “bifăm” prezenţele simbolice minimale la slujbele şi tainele Bisericii, că postim (de bucate) şi că (eventual) îi plătim “tributul” necesar lui Dumnezeu prin “pravilă”/”canon” şi prin “faptele bune” ocazionale, făcute cu satisfacţia de a ne simţi buni… Ni se pare arhi-suficient să facem toate lucrurile acestea formale (uneori chiar cu mult zel, cu ambiţie, cu conştiinciozitate) ca apoi să ni se pară firesc să fim lăsaţi “în pace“, să ne trăim viaţă aşa cum vrem şi cum credem, atâta timp cât - zicem noi fariseic - “nu facem rău nimanui“... Dumnezeu poate să ia o pauza şi să ne lase “să ne bucurăm” de nevinovatele distracţii şi de plăcerile permise (credem noi) ale acestei vieţi, că doar – ce? - “nu este Dumnezeul nostru Dumnezeul bucuriei”? Ca şi cum Dumnezeu poate binecuvânta acea bucurie găunoasă din care tocmai El lipseşte? Ca şi cum în afara Lui exista vreo bucurie adevarată şi nu e totul deşertaciune şi minciună?
Dar noi, care pe toate ştim să le interpretam şi să le justificăm ca să nu venim sau, dacă am venit totuşi de formă, ca să nu ramânem la Ospaţ cu El. Noi fugim de Dumnezeu şi, dacă suntem sinceri, simţim că şi El aleargă după noi. Din când în când doar ne mai oprim ca să-i plătim “ce I se cuvine” sau ca să-I cerem să ne dea ceva ajutor în problemele noastre… Vrem darurile Lui, vrem ajutorul Lui, bineînţeles! Avem chiar dreptul, de ce nu? Dar tocmai pe EL nu-L dorim defel! Iar El nu pentru altceva ne cheamă, nu din alt motiv aleargă nebun după noi… Nu alt Ospăţ ne-a pregătit decât acela de a-L mânca pe El, de a ne hrăni din El. Nu doar prin Împărtăşanie, ci tot timpul, în toată vremea şi prin toate mijloacele!
Dar pentru noi asta e prea mult, e prea greu, e prea împovărător, deşi în timpul Liturghiei ne rugam ca "noi înşine, unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”
Vazand toate acestea, să luam aminte şi să primim cu sufletul curat şi deschis, chemarea lui Hristos la masa sa îmbelşugată şi să ne hrănim şi noi din harul şi iubirea Sa.
