Este o parabolă simplă, dar adevarată. Mereu, mulți oameni, au adunat bogații nenumărate, și deodată moartea i-a separat nu numai de cei dragi, ci și de toată agoniseala lor de pe acest pământ.
De multe ori Mântuitorul a atras atenția asupra pericolului pe care îl reprezintă goana după bogație: mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăția cerurilor. De aceea, primele comunități creștine aveau la bază comunitatea bunurilor. De aceea una din făgăduințele monahilor este “sărăcia de bunăvoie”.
Cu toate acestea, întotdeauna au fost dificultăți; s-a vazut că nu e ușor să pui în practică așa ceva în chip desăvârșit; mereu s-a pus problema “dacă nu ne-am îngriji de ziua de mâine, din ce am trăi noi și, eventual copiii noștri?
Însă prin pilda de astăzi nu asupra acestui lucru atrage Mântuitorul atenția. El n-a propovăduit o învățătură absurdă. N-a pus în discuție grija de viitor, asigurarea zilei de mâine.
Ceea ce a condamnat Mântuitorul mereu, inclusiv prin pilda de astăzi, este altceva; și anume transformarea bunurilor pe care le acumulăm în bunuri exclusiv personale și mai ales, concentrarea tuturor forțelor vieții noastre asupra acestui scop. Aceasta a condamnat Mântuitorul, și nu bogăția în sine. A condamnat egoismul, lăcomia, dorința de a aduna doar pentru sine, de dragul de a avea. De ce este condamnabilă o astfel de atitudine? Pentru că cel care face așa uită de Dumnezeu și de oameni, de semenii lui. Noi, laicii, ne mântuim și prin intermediul fraților, semenilor noștri. Ori, gestul bogatului din pilda de astăzi îl face să se excludă dintre semenii săi. El credea că nu mai are nevoie de ei în lumea aceasta. Avea, credea el, tot ce-i trebuia. Însă, nu era chia așa. Avea aproape tot ce-i trebuia; mai lipsea doar un element în ecuația gândirii lui: dragostea față de semenii săi. Dacă-i folosea, se salva.
Să analizăm care este greșeala bogatului de atunci și cum se extinde aceasta peste timp, până astăzi. Omului i-a rodit țarina din belsug, sau, am zice astăzi, i-au mers afacerile. Nimic rău: omul a muncit, a alergat, a investit. Nu-i încăpeau roadele în vechile hambare; a făcut altele mai mari să pună totul la adapost. Orice om gospodar ar proceda la fel; n-ar lăsa să se piardă rodul muncii lui de peste an. Până aici nu am putea să-i reproșăm nimic. Ar putea fi socotit chiar un personaj pozitiv. Dar, mai departe, se schimbă, parcă nu mai este el: suflete, ai multe bogății strânse pentru mulți ani; odihnește-te, bea, mănâncă, veselește-te. De aici a început greșeala lui: 1. nu mai voia să muncească; se pregătea să trăiască în lenevie; și 2. și mai grav, ceea ce spuneam mai devreme: nu se gândea decât la el; își folosea greșit bunurile pe care le avea prin voia și grija lui Dumnezeu.
De aceea lui Dumnezeu nu ia plăcut filosofia personajului. Nu i-a placut concepția lui de viață. Și i-a spus simplu, dar hotărât: nebunule…
Mântuitorul ia mângâiat pe săraci, dar n-a zis niciodată că trebuie să rămână săraci. N-a înveșnicit, n-a sacralizat sărăcia. N-a facut din ea o condiție a mântuirii. Le-a oferit săracilor o compensație dincolo, când nu le putea oferi nimic aici. În schimb, în raportul cu cei bogați, săracii sunt cei ce pot asigura salvarea primilor, a bogaților.
Dealtfel, românul a transformat în zicale învățăturile fundamentale ale creștinismului: “cine dă, lui își dă”, sau “cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”.
E clar: nu dăm direct lui Dumnezeu; El nici nu are nevoie de bunurile noastre. Întrucât ați făcut unora dintre acești frați mai mici ai mei, Mie mi-ați făcut (Matei 11, 42).
Lev Tolstoi a scris o nuvelă: “cât pământ îi trebuie unui om”. Să o citim și să vedem concluzia: “săpați-i o groapă de 2 m lungime și 1 m lățime, pentru că defapt de atăt pământ are nevoie un om, nu de atâta cât cu lacomie a venit el să cucerească”.
Și în vremurile noastre, din păcate, această molimă a strângerii de avuție își face tot mai simțită prezența. Nu își mai adună marii bogați de astăzi, sau nu toți, pământuri. Însă, se luptă cu altă tentație: aceea de a munci extrem de mult, neglijandu-și sănătatea și familia, nu mai spun de suflet, pentru a spori un salariu, doar din dorința de afirmare, de a face cu orice preț o carieră. Sunt “superdotații” de astăzi. Ei nu mai strang comori în noi hambare, dar, din cauzele mai sus enumerate (cariera, dorința de afirmare, bani) fac, în final, aceleași greșeli ca și bogatul de acum două mii de ani din pilda prezentată astazi: neglijează sufletul, neglijând pe amarâții soartei care pendulează în jurul lor și care practic devin neobservați, ratând astfel o relație pozitivă cu Dumnezeu. Mai mult, își pun sub semnul întrebării relațiile de familie, nu știu de slujbele bisericii (“nu au timp!”). Și apoi, atât de departe de Dumnezeu fiind, ajung să ia hotărâri importante pentru societate. Să nu fim înțeleși greșit: nu susținem, Doamne ferește, cealaltă extremă, aceea de a munci tot mai puțin, dar, tema pe care o dezvoltăm este clar, o extremă, și duce, și ea, la greșeala bogatului din parabola Domnului nostru Iisus Hristos.
Nu i-a placut lui Dumnezeu de bogatul de atunci și nici de cei de astăzi nu-I place. Pentru că nu se gândea nici să postescă. Iată, suntem la începutul Postului Crăciunului. Și acela, și mulți de astăzi, moderni în gândire, nici nu le pasă că Biserica Ortodoxă a rânduit o perioadă de post pregătitoare pentru întâmpinarea marii sărbători a Nașterii Domnului. “Mănâncă, bea și te veselește”. Nu contează că-i post sau nu. Nu găsesc nimic interesant în a face acest mic sacrificiu, adică a posti, din dragoste pentru Dumnezeu. Fac sacrificii doar pentru carieră și salarii mari, adică noile hambare mărite ale vremurilor moderne.
Să nu uităm niciodată cuvintele lui Solomon: începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu. Mult sau puțin având, atât cât a dat Dumnezeu fiecăruia dintre noi, să cugetam mereu la aceste cuvinte. Trăind cu această teamă sfântă de Dumnezeu, vom putea să nu transformăm bunurile noastre în stăpânii noștrii. Noi să fim stăpânii acestora. Trăind cu frică și dragoste de Dumnezeu, nu ne vom dedica toată viața noastră grijii bunurilor material, ci le vom transforma în ajutoare ale noastre pe drumul nostru spre Dumnezeu, Cel care ni le-a dat, defapt.
Având frica de Dumnezeu în sufletul nostru, pe lângă grija firească pentru cele necesare traiului, vom căuta să ne îmbogațim, mai ales, în Dumnezeu, prin post și milostenie. Să avem în mintea nostră mai întâi ce putem face, ce mai putem face, pentru a ne îmbogați sufletește, pentru a spori întâi comoara sufletului nostru. Și pe urmă să ne gândim cum și ce să facem pentru traiul acesta trecător. Drept urmare, să nu ne imaginăm că toți suntem departe de bogatul din Evanghelia de astăzi. Ci să luăm seama dacă într-adevăr preocupările noaste cotidiene respectă această regulă, de a căuta mai întâi împărăția lui Dumnezeu, pentru că, apoi, toate celelalte se vor adăuga nouă.
