"Aduceti-l aici, la Mine!"(Matei 17,17)
Cumplit se chinuia copilul lunatec de care ne vorbeste astazi Evanghelistul. El era cuprins de un duh diavolesc care îl batjocorea în chip îngrozitor. Când îl apuca duhul cel rau, copilul ajungea o priveliste înspaimântatoare: facea spume la gura, scrâsnea din dinti, se arunca în foc, apa, pâna ce întepenea de tot si ramânea ca un mort.
Patima grea pe bietul copil, suferinta amara pentru parinti! Multe vor fi încercat bietii oameni ca sa izbaveasca din ghearele necuratului odrasla lor. Dar se vede ca toate încercarile parintilor si toata nadejdea lor au ramas fara rezultat.
Atunci, tatal copilului s-a hotarât sa se adreseze lui Iisus din Nazaret, Care era cunoscut în tot tinutul Galileii ca vindeca multe boli si neputinte din popor.
Neaflându-L pe Dumnezeiescul Învatator, parintele îndurerat s-a rugat de ucenicii Lui sa faca ceva pentru curmarea suferintei copilului. Ucenicii n-au putut ajuta cu nimic. În sfârsit, Domnul Iisus a vazut cumplita patima a copilului si a zis: "Aduceti-L aici, la Mine!" Apoi, a certat diavolul, l-a alungat din biata fiinta omeneasca, a vindecat copilul si l-a dat înapoi tatalui sau. Iar când a fost întrebat de ucenici de cauza nereusitei lor, Mântuitorul a raspuns ca duhurile necurate nu ies din oameni decât cu ajutorul credintei în Dumnezeu, "prin post si rugaciune" (Matei 17, 21).
"Aduceti-l aici, la Mine!"… În aceste cuvinte noi vedem nu numai porunca data de Domnul Iisus lunatecului, ci porunca impusa tuturor parintilor crestini de a aduce pe copiii lor la Dumnezeu. Este vorba de sfânta si marea datorie a parintilor de a se ocupa de educatia religioasa a copiilor, datorie care va forma continutul referatului nostru din aceasta Duminica.
Limba omeneasca este prea saraca în cuvinte ca sa poata exprima toata maretia, sfintenia si frumusetea ce se ascund într-un suflet neprihanit de copil. Mai ales dupa ce iese din apa Sfântului Botez, copilul este o fiinta atât de scumpa, încât tot universul nu valoreaza pretul lui.
Templu al lui Dumnezeu este un copil înainte de orice, botezat în Biserica Duhului Sfânt în care Dumnezeu S-a coborât ca o picatura de roua în potirul unei flori, a care Mângâietorul ceresc locuieste cu toate darurile Lui.(…)
Parintilor, când preotul va pune în brate copilul botezat si însemnat cu pecetea Duhului Sfânt, în ceasul acela, Dumnezeu va încredinteaza o comoara de mare pret. Va puteti bucura de ea, dar sa stiti ca nu-i a voastra, ca o aveti doar în pastrare pentru o vreme, cu obligatia sa o înapoiati Celui ce v-a dat-o. Caci Dumnezeu a poruncit în zilele când umbla cu trupul pe pamânt: "Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci a unora ca acestia este Împaratia cerurilor"(Matei 19, 14).
Ce mai este copilul? Samânta omului viitor este el, sâmburele în care se ascunde nadejdea parintilor, precum în ghinda ce zace în pamânt sta ascuns stejarul de mâine.
Acum se pune întrebarea: ce fel de crestere trebuie sa dea parintii copiilor lor, pentru ca acestia sa realizeze bunele nadejdi ce se pun în el? Raspunsul nu poate sa fie decât unul: parintii au datoria sa dea o educatie întemeiata pe dragostea de Dumnezeu, de aproapele si pe respectul fata de poruncile sfinte.
A creste copii numai din punct de vedere trupesc si lumesc, a-i hrani, a-i ocroti, asta este si grija animalelor lipsite de minte. A-i trimite la scoala ca sa învete scrisul, cititul si aritmetica, a le asigura o cariera frumoasa si un trai fericit pe pamânt, este preocuparea tuturor, chiar si a pagânilor lipsiti de luminile credintei. Dar a da copiilor o crestere în dragostea de Dumnezeu si în Duh crestinesc si a-i pregati pentru viata vesnica, iata datoria parintilor, ucenici ai Domnului Hristos.
De aceea, dumnezeiescul Pavel, când vorbeste crestinilor din Efes despre obligatiile lor, între altele le porunceste: "Si voi, parintilor, cresteti pe copii vostri în mustrarea si învatatura Domnului" (Efeseni 6, 4).
Cine ar putea aprecia vreodata toate binefacerile care rezulta dintr-o educatie facuta în duhul "Învataturii Domnului"?
Vom spune, doar, ca o astfel de educatie este temelia acelei lucrari marete la care suntem chemati: mântuirea sufletului. Daca pruncul nou botezat este o arvuna a alesilor împaratiei lui Dumnezeu, o pecete a Duhului Sfânt, o mladita altoita pe tulpina Hristos, apoi de parinti depinde, în mare masura, ca acea mladita sa produca roade, ca acel suflet nemuritor sa intre în viata vesnica.
Educatia religioasa este apoi garantia formarii caracterelor tari si cinstite. Semintele credintei în Dumnezeu si ale evlaviei, semanate de timpuriu în sufletul copilului, formeaza radacini adânci si sanatoase, care ramân, toata viata omului de mai târziu, izvorul tuturor virtutilor si faptelor bune.
Cine nu este miscat când citeste istoria tânarului Tobie? El este un model nepieritor pentru toate veacurile: fiu recunoscator care a redat lumina ochilor tatalui sau, sot bun care a izbavit pe femeia sa din stapânirea diavolului, barbat cinstit si de caracter. Cui datora Tobie acel buchet de alese virtuti care îl înfrumusetau? Sfânta Scriptura ne raspunde: Parintelui sau evlavios care si-a deprins de mic copilul sa-L iubeasca pe Dumnezeu si sa se fereasca de orice pacat (Tobie, cap. 1).
In acest referat referitor la cresterea copiilor m-am straduit sa va arat raspunderea imensa ce sta pe umerii parintilor pentru cresterea si educarea copiilor.
Închei, spunând ca orice copil este o comoara de mare pret. Salvarea lui este posibila numai prin asigurarea unei educatii sanatoase, pe temeiul învataturii Domnului, sau prin ascultarea de chemarea pe care Mântuitorul ne-o face în Sfânta Evanghelie: "Aduceti-l aici, la Mine!".
